Viața unei vloggerițe. (VOLUMUL 1)

Capitolul 27.

*perspectivă Josh*

Scaunul negru, tipic celul de spital deja mă incomoda teribil de mult. Îmi țin mâinile pe genunchi, încercând să nu izbugnesc din nou într-un hohot nebunatic de plâns. Totul este foarte greu, iar această femeie de lângă mine ce are rolul de a mă calma mă enervează teribil.

"Totul va fii bine"- aceasta sunt singurele cuvinte pe care le rostește de când s-a tolănit lângă mine și de când își plânge și ea de milă. Înțeleg că este mătușa mea, mai exact sora mai mare a mamei mele, dar acum ar trebui să se zbată pentru mama, să vorbească cu doctorii să facă ceva folositor.

-Liana, am șoptit. Te rog, fă ceva, am spus printre alte suspine necontenite.

Dorința ca mama să fie bine mă străbătea în întreg corpul. Nu mai știam ce să fac, cum să fac ca femeia ce mi-a dat viața acum douăzeci de ani să fie trează, alături de mine. Îmi doresc enorm să o simt prezentă ală și să-mi aline durerea ce o simt în momentul acesta. O vreau aici, lângă mine zâmbind cald și purtând niște haine simple.

O vreau zâmbind, fără aparate ce îi sunt ca o îmbrăcăminte pe întreg corpul. Stau cu gândul numai la tata, și la cum va afla mama asta. O să o doară nespus de mult, la fel cum m-a afectat și pe mine această întâmplare.

Nu știu de ce tot răul s-a năpustit asupra mea și de ce universul mă blesteamă în halul ăsta. Încerc să caut motive și încerc să caut variante de răspuns la întrebările ce îmi invadează mintea și care îmi răscolesc întreaga gândire.

Îmi doresc o luminiță care să mai deschidă un pic nuanța vieții mele. Ceva minuscul, într-un infinit negru.

*perspectivă Emma*

Regretul ce mă stăpânește este unul nespus de dureros. De când am ajuns acasă, am apucat decât să mă schimb într-un tricou roz și în niște pantaloni scurți. Mi-am încălțat botoșii, mai apoi am coborât în living pentru a putea asculta morala mamei.

-Emma! Ne-ai făcut de râs, însă nu înțeleg de ce ai făcut asta. Tu nu ești așa, tu ești o persoană calmă, ce nu încalcă simplele mele reguli. Am sperat că nu vei fii niciodată ca Max. El este un nenorcit, și tu îi calci pe urmele pătate de durere și lacrimi, ce l-au dus la pârnaie, unde îi era locul de ceva timp. Crede-mă că și Anna, era la fel, până să o dresăm-

Am ridicat sceptic o sprânceană, privind-o mirată.

-Cine este Anna? Am întrebat nesigură total de această penibilă situație.

Culoarea normală a tenului mamei mele s-a deschis instant, devenind albă. Ochii i s-au mărit brusc, iar gura i s-a curbat într-un "O" perfect. A înghițit în sec.

-Scumpo, a țipat tata către mama. Iese fum din cuptor! A continuat după, ușor speriat.

Mama s-a trezit ca dintr-o transă, după ce am zgâltâit-o eu puțin. S-a ridicat rapid de pe fotoliul de piele pe care a stat în ultimele cincisprezece minute, iar apoi fără să zică nimic a dspărut pe holul întunecat ce duce spre bucătărie.

Fumul înnecăcios a ajuns până aici, iar eu speriată, am deschis ferestrele și ușile.

-Trebuie să plecăm! Am auzit vocea groasă a tatălui meu, undeva în fum.

Alarmele de incendiu au pornit, iar din micile dispozitive au început să cadă picuri grei. Țipetele mamei răsunau în întreaga casă, alături de cuvintele șoptite de tata pentru a o liniști pe femeia ce mi-a dat viață.

Am început să tușesc și să mă speri de toată această situație, din care știam că nu o să iasă nimic bun, mai târziu și asta mă îngrijora.

-Tata! Am strigat disperată, așteptând un răspuns din partea lui.

Din păcate vocea lui nu s-a mai auzit și asta m-a îngrijorat. Nu știam dacă să ies afară și să ma salvez sau dacă să mă arunc în mâinile morții pentru a vedea cum sunt părinții mei. Am decis să mă îndrept spre bucătărie, unde nu i-am văzut, însă când am vrut să ies, ușa era blocată. Am început să urlu în speranța că cineva mă va ajuta.

***************

De când nu am mai postat, ați îmbătrânit cu toții. Sper totuși să vă placă, chiar dacă este mai lipst de inspirație.