Flori de cireş

"De ce mă urmăreşti?"

     Am plecat de la facultate cu plicul de bani.Eram extrem de fericită,nu mă mai gândeam la nimic altceva.

     -Fir'ar!exclam eu furioasă

     Drip drop drop.Se auzeau nişte picături pe tablă.Mda...m-a prins ploaia.Urăsc să mă ud!Urăsc ploaia!

     Îmi pun geanta în cap şi încep să fug spre casă cu un sentiment ciudat.Simţeam că cineva mă urmăreşte.

     Încep să alerg din ce în ce mai tare.Eram singură pe stradă,dar auzeam nişte paşi.Când mă opream eu,se opreau şi ei.

     Întorc capul,nu era nimeni.Continui să merg.Aveam de gând să aflu cine are tupeul să mă urmărească.M-am ascuns după un tomberon,ca persoana aceea să nu mă mai poată urmări.

     Apoi,a ieşit la iveală.Era el.Băiatul popular.Se uita nedumerit în toate direcţiile cu o umbrelă în mână.Am eu ac de cojocul lui dacă face glume proaste.M-am furişat în spatele lui,apoi l-am luat de gât cu antebraţul.

     -De ce dracu' mă urmăreşti?întreb eu strângându-i gâtul şi mai tare.

     A făcut o mişcare de karate până când eu am ajuns la mâna lui.

     -Eşti puternică,dar nu destul.spuse el cu sastisfacţie ţinându-mă într-o poziţie dureroasă.

     Avea un accent perfect.Faţă de ceilalţi japonezi care aveau un accent asemănător cu un grohăit,al lui suna ca un înger.

     Am reuşit să scap din strânsoarea lui şi am luat spray-ul cu piper din geantă.

     -Nu te apropia!spun eu ameninţându-l.Chiar îmi era frică de el,doar m-a urmărit până aici.

     -Că de nu,ce?întrebă sarcastic.

     Am apăsat.

     -Aaaaagh!se văită el punând mâinile la ochi.

     -Scuze,scuze,scuze,scuze!Chiar nu am vrut!

     A ţipat ca un pisoiaş.Pe cât de dur,pe atât de drăgălaş.Chiar îmi era milă de el.Nu ştiu de ce am reacţionat aşa.Doar că m-a speriat urmărindu-mă.

     M-am aplecat după el şi i-am dat un şerveţel ca să-şi şteargă lacrimile de durere.

     -Eşti bine?întreb eu îngrijorată.

     -Da...mi-a răspuns frumos.

     După ce i-a mai trecut,s-a ridicat în picioare şi a început dă râdă cu poftă.

     -De ce naiba râzi?întreb eu încruntată.Chiar nu îmi plăcea asta.

     -Am...fost...păcălit de o fată?!Hahaha.spuse el printre râsete.

     -Cum adică?Tu cam subestimezi fetele huh?

     A început să râdă şi mai tare,ţinându-se de burtă.

     -Ahahaha...nu mai pot!Hapciu!!şi s-a oprit din râs.

     -Eh...vezi?Acum ai răcit!

     -Ba n-!Hapciu!!!

     Am stat puţin pe gânduri în timp ce el tuşea în continuu.

     -Vrei un ceai cald?întreb eu din senin.

     -Hapciu!Da...mi-ar prinde bine.spuse el trăgându-şi mucii.

      L-am târât după mine până acasă.L-am condus la canapea.I-am dat o pătură şi am dat drumul la căldură.

      M-am dus la bucătărie să pun ibricul pe foc,iar el a deschis televizorul.Se uita la ştiri şi îşi sufla nasul într-o batistă.

     I-am adus ceaiul cald.L-a băut pe tot dintr-o dată,apoi a răsuflat fericit.

     -Ce bun a fost!Mulţumesc mult!!

     Am zâmbit la el.Apoi mi-a întins mâna.

     -Shin.Încântat.

     -Kate.răspund eu şi dau mâna cu el.

     Mi-a zâmbit frumos apoi a început să se holbeze la ştiri.M-am uitat şi eu cu el,chiar dacă nu înţelegeam nimic.Mi-am făcut curaj şi am început să vorbesc:

      -De ce mă urmăreai?

      A început să privească în jos,ca un copil când e certat.

      -Te rog,iartă-mă!Eu chiar nu am vrut,tata m-a pus.

      -De ce ar vrea tatăl tău să mă urmăreşti?Nici nu mă cunoaşte.

      -Ba eu cred că da,din moment ce îţi dă o bursă o dată pe lună.

       Am tăcut şi am procesat ce mi-a zis.

      -Tatăl tău e...domnul Masashi?!întreb eu cu ochi mari.

      -Mhm...răspunde scurt şi îşi ridică privirea din pământ.Acum se uita în ochii mei.

      -Şi...de ce face asta?

      -Pentru că vrea să vadă dacă te descurci singură într-o ţară străină.E destul de greu să te adaptezi.Şi mi-a zis să te ajut dacă ai nevoie.

      -Mersi frumos,dar nu am nevoie.Poţi să-i spui tatălui tău că mă descurc şi că nu trebuie să mă urmăreşti.

      -Mă tem că nu va înţelege...el vrea ca eu să "am grijă" de tine chiar dacă te descurci.

      Ce căcat!Nu-s copil de 3 ani ca să fiu supravegheată.

      -Naşpa nu-i aşa?întrebă el cu un mic zâmbet.

      -Nici n-ai idee...răspund eu.

      Am oftat lung apoi l-am întrebat curioasă.

      -Deci...cum e să fi băiatul directorului?

      -Sincer...e tare...pentru că sunt popular,dar e şi foarte greu,pentru că trebuie să fiu un exemplu pentru toţi şi foarte responsabil.

      -Aha...

      -Dar ţie,cum ţi se pare aici?

      -Frumos.Japonia e frumoasă.Dar mă simt ca o străină.Simt că aici nu este locul meu!

      -Te simţi ca o pasăre într-un alt cuib?

      -Exact.Cum ţi-ai dat seama?

      -Păi...când eram mai mic,tata m-a trimis la un internat din America.Mă simţeam groaznic la început,dar apoi m-am adaptat şi mi-am făcut mulţi prieteni.

       -Eh...eu nu sunt ca tine.Nu pot să-mi fac prieteni aşa de repede.

       -Tocmai ţi-ai făcut unul,Kate.spune zâmbind larg.

      Era aşa de drăguţ cu mine.Simţeam că pot să-i spun orice.Îl simţeam un adevărat prieten.Chiar mă făcea să mă simt bine şi...acasă.