O viata pentru un pacat

~3~

Caut prin dulapul cu dosare de circa cinci minute, dar nu dau de dosarul pentru desen.
Mă uit și în restul dulapurilor. Apoi îmi amintesc!
Vineri seara i-am arătat dosarul cu desenele făcute tatei, poate e în camera părinților.
-Bingo! L-am găsit!
Eram conștientă că au trecut mult peste zece minute, dar sper că proful încă nu s-a întors.
O iau la fugă până la școală și mai că îmi dau duhul când ajung în fața școlii. Mă opresc cinci secunde în fața ușii pentru a-mi regla respirația, apoi bat de două ori în ușă, aud zgomote, răsuflu ușurată pentru că profu nu a venit.
Intru în clasă și îi văd pe toți alarmați.
-Ce dracu se petrece aici? Țip din toți rărunchii când văd grupul meu de prieteni impacientați și speriați de zici că ne atacau turcii.
Anca vine la mine tremurând și se prăbușește la picioarele mele. Cobor la același nivel cu ea și o iau în brațe.
-Ady a plecat furios spre terenul mare după ce și-a trântit telefonul cu putere de tablă. Mă informează Mădălina așezându-se în aceiași poziție ca mine.
-Are un briceag cu el! Îmi zice Alin stând cu fața în palme pe scaunul profesorului.
-Și voi ce dracu mai faceți aici?
-Lisa nu putem merge, ok? Știu, e vărul tău, dar are o armă albă și nu am de gând să îmi pun viața în pericol, sau pe a colegilor pentru el.
Mă uit confuză la toți.
Mă ridic de lângă Anca, lăsând-o în brațele Mădălinei și mă îndrept spre ieșire.
Sunt prinsă de braț și trasă câțiva pași înapoi.
-Mai bine lasă-l să se descurce! Îmi zice Emanuel calm.
Mă smuncesc din strânsoarea lui și plec spre terenul mare.
Ies furioasă din școală și mă îndrept țintă spre terenul mare.
Cât de prost poate fi? Cum să umble cu arme albe la el? Chiar nu se potolește? Știe foarte bine câte probleme a avut cu poliția.
I-am promis mamei lui înainte să moară că voi avea grijă să nu mai facă prostii, să nu mai aibă legătură cu poliția. O să îmi țin cuvântul, dar el va avea deaface cu mine.
Am ajuns la poarta terenului și l-am văzut pe Ady față-în-față cu un baiat șaten cu mult mai înalt decât el, și mult mai bine făcut.
Acum știu de ce a recurs la cuțit.
Băiatul ia dat un pumn care i-a întors fața, iar el a scos arma.
-Nuuuu! Am țipat cât de tare am putut.
Șatenul s-a uitat la mine, iar Ady a profitat de momentul de neatenție și i-a înfipt cuțitul în abdomen.
Ochii verzi ai șatenului sau strâns puternic și a căzut la pământ.
Ady s-a îndreptat spre mine, eu stăteam stană de piatră în mijlocul terenului privind la șatenul care acum zăcea într-o baltă de sânge. Ady s-a oprit în fața mea arucându-mi cuțitul la picioare, m-a privit fix în ochi și mi-a șoptit un ,,îmi pare rău!" apoi s-a făcut nevăzut.
Nu îi pot lăsa amprentele pe cuțit, o să fie închis, sau dus la o școală de corecție.
,,O să îmi țin cuvântul" mi-am zis apoi am ridicat cuțitul. Am chemat ambulanța apoi m-am așezat lângă trupul băiatului. Ochii lui de un verde smarald s-au deschis și mi-a șoptit:
-Fugi! Nu merită.
Am dat din cap negativ lăsând două lacrimi să mi se scurgă pe orajii roșii bătuți de vântul rece.
Ambulanța a sosit, am fost împinsă deoparte în timp ce corpul șatenului cu ochii de jad a fost pus în ambulanță.
Un polițist m-a ridicat și m-a îndreptat spre biroul directorului. Mama era așezată pe scaunul din fața biroului. S-a uitat la mine, apoi mi-a ațintit mâinile pe care aveam urme de sânge.
-Ce ai făcut? Îmi șoptește, apoi izbucnește în lacrimi.
M-am așezat pe scaunul din dreapta ei. Și priveam absentă la picioarele mele.
-Domnule Ghinet, am găsit-o lângă trupul tânărului cu o armă albă în mână.
-Îmi pare rău domnișoară! Zice directorul privindu-mă îngrijorat spre mama.
-Ținând cont că are doar 16 ani, va trebui să își continue cursurile într-o școală de corecție.
Mama a început a plânge și mai tare.
-Aveți ceva de adăugat domnișoară? Mă întreabă polițistul.
Nu i-am răspuns, doar priveam în gol.
Polițistul m-a ridicat și m-a scos pe ușa biroului.
-Uite puștoaico, știu că vrei să faci o faptă bună, sunt două amprente pe acel cuțit, dacă imi zici adevăratul vinovat nu o să ai probleme.
Nu îi răspund, privesc către colegii mei care mă privesc din celălat capăt al holului. Anca plângea în brațele Mădălinei.
-Eu am făcut-o! Zic mai mult ca o șoaptă.
Tocmai atunci mama a ieșit cu directorul din birou.
-Minte! Țipă Emanuel îndreptându-se spre mine. Nu merită Lisa! Țipă zdruncinandu-mă de umeri.
-Cine? Întreabă polițistul.
I-am făcut semn să tacă, iar el a plecat capul și a expirat zgomotos.
-Iartă-mă! Nu te pot lăsa acolo. Vărul ei a fost!
Mama a suspinat.
- Minte domnule! Țip uitandu-mă la Emanuel.
-Fie cum vrei tu puștoaico! Zice polițistul oftând. Doamnă vă rog să îi pregătiți o geantă cu cele necesare.
Am privit pe geam și l-am văzut pe Ady la colțul școlii. Apoi a fugit.
Polițistul mi-a prins mâinile la spate și m-a împins spre ieșire. M-a urcat într-o dubă neagră și m-a lăsat în întunericul vieții mele.

Am stat jumătate de oră în acea dubă, apoi ușa s-a deschis.
-Ia-ți rămas bun puștoaico! Mi-a zis polițistul zâmbindu-mi trist.
Mama și tata erau în fața dubei alături de colegii mei și director.
-Lisa, Emanuel ne-a spus ce s-a întâmplat! Nu îți face griji, o să te scoatem de acolo cât de repede putem. Îmi zice tata cu o lacrimă jucându-i în ochi.
Am izbucnit în plâns și am sărit în brațele lor.
-Iertați-mă! Am șoptit. Apoi polițistul mi-a pus geanta în mașină și m-a urcat înapoi în dubă.