DECONGELARE

CAP. X - ÎNCĂPEREA DIN TABLOU

Mâna caldă îmi era cunoscută. Clipeam des, fără să mă pot abţine. Când m-am deşteptat eram într-o cameră îngustă, cu miros de flori de mucegai, neaerisită, iar umezeala constantă îţi înţepa puternic căile respiratorii. Aproape că nu puteau încăpea două persoane în acelaşi timp. Era un spaţiu atât de micuţ încât simţeam că respiraţia îmi este oprită când inspiram aer, căci se lovea de vreun perete. Cum am ajuns aici? Şi ce era locul acesta? Iar cel mai important, cu cine eram prinsă-n menghina ce se strângea din ce mai tare?

            Am încercat să mă întorc chiar dacă locul nu îmi permitea. M-am lovit de fiecare

milimetru. Într-un final am reuşit.

            --- Tu ce cauţi aici? am ţipat aproape.

            Era Eric. Doamne! De când se afla acolo? A auzit oare ceva din discuţia „părinţilor” lui?

            --- Nu asta contează! E complicat...

            --- Pâi sincer nu am nici cea mai vagă idee cum aş putea ieşi de aici. În plus trebuie, defapt chiar trebuie să ştiu unele lucruri. Am nevoie de răspunsuri...

            --- Ştiu. Şi cred că cel mai bine e să îţi răspund aici. E mai bine să nu audă nimeni. Mă întrebi şi răspund. Promit!

            Eram puţin derutată. Ce motive avea să-mi vorbească aşa? Oricum erau foarte multe întrebări de pus şi, şi mai multe răspunsuri de dat. Ochii lui păreau tulburi, iar eu mă frângeam înăuntru din pricina asta. Nu era deloc uşor... L-am privit aproximativ două minute întregi în ochii lui neliniştiţi.  Simţeam nevoia unui gest, ceva, orice m-ar fi putut scapa din stânsoare privirii lui. Era precum lanţuri grele de carceră, vechi şi ruginite, dar care strângeau ca şi cum ar fi fost noi. Am întors capul puţin plecat spre o laterală, căci nu mă puteam întoarce complet. Am tras cu mare forţă aer în piept, mi-am pus ordine-n gânduri şi am început să-l împusc cu un milion de întrebări.

            --- Vreau să ştiu ce este locul ăsta. Cunosc casa asta mai bine ca dungile din palmă. Cum e posibil să nu ştiu de o cameră secretă? Am rostit totul pe un ton grav, uşor supărat; mă simţeam puţin în dezavantaj.

            Eric îmi dădu drumul mâinii, pe care până acum a ţinut-o strâns, provocând o dungă roşie ca rodia sau mai închis la nivelul încheieturii.  Îşi ceru scuze. Apoi şi-a dus braţul la spate şi a deschis o uşă pe care nu o observasem. Ţin minte totul atât de bine...

            --- Vino! a spus şi m-a apucat de cealaltă mână, dar uşor, de parcă mă invita la un zbor lung.

            L-am urmat cu paşi mici. Am trecut pragul dincolo de uşă. Atunci am văzut o încăpere mare, frumoasă, luminată printr-o lucarnă. Pereţii erau vopsiţi în alb imaculat şi atârnau în cuie subţiri  tablouri multe, ce ilustrau chipuri îngheţate.  Era vechi totul, dar atât de minunat... Era o lume diferită acolo. Chiar dacă vă pare mai interesant să ai o casă cât un palat şi decorată după ultima modă, ei bine, pentru mine ăsta era un vis. Era natural. Parcă cineva a uitat să mai treacă pe aici şi să mute ora. A rămas minutul la o secundă anume şi nu vrea să mai plece din loc.

            Era o bibliotecă mare, plină cu cărţi diferite. Adică, nu numai tehnică, ci poveşti, basme, iubire şi lumi fantastice. Doream să le citesc pe toate. Am aruncat o privire către Eric, iar el a făcut un semn cu mâna să continui. Aşa am mângâiat uşor, fiecare carte veche ce aştepta a fi citită, ştergând-o de praful aşezat într-un strat micuţ. La dreapta erau nişte cuti cu tablouri. Păreau pictate recent, dar ilustrau în inimile lor personaje străine, puţin dubioase, bătrâne. Erau tot felul de picturi şi puteai să-ţi dai seama că vopseaua era proaspătă, căci s-au atins unele de altele şi două dintre ele s-au ciocnit, combinându-şi culorile. La stânga bibliotecii era o chitară. A fost un moment în viaţa mea când chiar mi-am dorit mult o chitară. În schimb am primit încă un manual gros şi porunca să fie citit până seara. Aici era o chitară. Era frumoasă. Lacul dădea lemnului o strălucire angelică. Am vrut să pun mână, dar Eric s-a întors şi a şoptit exclamatoriu:

            --- Nu o atinge! Lacul e proaspăt... Să se usuce şi după...

            Am tresărit puţin, dar a trecut. Am mai cotrobăit prin sertarele care nu aveau balamalele prea bune, deoarece se închideau cu mare dificultate. Am găsit mii de chiţibuşuri grozave. Am examinat şi încercat multe dintre ele.

            --- Uite! Inelul ăsta e superb! şi am întins către Eric o sârmuliţă răsucită de multe ori, cu o piatră care parcă ascundea vrăji. Îmi place mult, să ştii!

            Nu ştiam cât era ceasul. Cel din perete nu funcţiona. Aproximam să fi trecut vreo jumătate de oră. Când mă gândesc mai bine, uitasem scopul şi cum ajunsesem aici.

            M-am întors brusc.

            --- Ce e locul ăsta? am întrebat.

            --- Aproape că ai uitat! şi a râs. Stai jos. O să-ţi explic. De camera asta nu ştie nimeni. Am descoperit-o cu vreo trei ani în urmă. Sincer îmi doaream mult să ţi-o arăt, mai ales în ultima vreme. Sincer să fiu, nu aşa, adică în contextul dat. E un loc minunat, probabil a fost refugiu în timp de război sau ceva de genul. Nu ştiu sigur. Am decorat puţin, am adus obiectele care-mi plac şi mi-am clădit o portiţă doar pentru mine...şi pentru tine...

            Ultimele cuvinte le-a rostit pe un ton jos, domol, sperând să nu aud. Era prea linişte şi spusele lui au rămas bine memorate, chiar şi acum, după atâta amar de vreme. Îmi doream mult să îl aud cum repetă, dar nu am insistat. Aşa că am continuat:

            --- E frumos aici. Aş rămâne o viaţă, sau mai mult.

            --- Ştiu...

            --- Din păcate trebuie să stric momentul... Cum de erai pe culoar?

            --- Pâi din acelaşi motiv ca şi tine şi de exact perioada de timp de când erai şi tu. Cauzele probabil le cunoşti; doar pentru asta ai mers şi tu în „inspecţie”. A răspuns, zâmbind calm în colţul gurii. Avea un zâmbet extraordinar.

            --- Aşadar ai aflat totul... despre tine. Restul, puţin mai conteză acum.

            --- Ba contează. Chiar foarte mult. Da, am aflat. Defapt am confirmat o bănuială. Nu e mare lucru. Important e ceea ce vom face cu secretul aflat. Avem nevoie de un plan bun.

            --- Deocamdată nu vom face nimic. Ai 18 ani şi dacă se află bunicii te vor trimite garantat la orfelinat. Crede-mă! Sunt reguli pe care trebuie să le asumi de acum. Gandeşte-te la tine, te rog!

            --- Vom vedea. Cel puţin pentru mine e un moment fericit. Adică e posibil să am o viaţă nouă dincolo de toate astea, părinţi care nu mă iubesc, dar care mi-au dat viaţă şi cel mai important nu avem nicio legătură de sânge.

            Îmi doaream să-l întreb cel bucură atât, dar speram ca rapunsul la care visam să vină fără să fie precedat de o întebare. Şi răspunsul a venit.  Am simţit un sărut cald, care parcă a frânt noapte de zi, fericirea de tristeţe şi universul în două părţi, egal dimensionate. Nu ştiu ce a fost, dar pentru înâia oară am crezut că totul de acum e posibil. Nu îmi păsa de riscuri, de greşeli sau secrete. Îmi doream doar ca acel moment să ţină cât mai mult.

            Am stat mult timp în camera aceea. Am vorbit despre multe lucruri frumoase, despre sentimente, vise, trăiri, despre noi. Cred că am rămas acolo noaptea-ntreagă. A fost cu adevărat ravisant, de parcă ne-am fi născut pentru a doua oară. Am realizat că ne iubim mult. Mult mai mult decât îmi imaginam eu iubirea.

            Se făcuse târziu, iar eu am rămas acolo, jucându-mă în părul lui negru, mai negru decât abanosul şi îi priveam chipul alb ca neaua şi ochii albaştrii, precum cele mai limpezi râuri ce izvorăsc din munţii pictaţi pe creste cu pudră de lapte şi zahăr. Genele erau lungi, arcuite la vârf, iar buzele roşii-trandafirii.

            Am lăsat capul uşor pe umărul lui. Eric mi-a mângâiat fruntea şi a zis că trebuie să mergem. Era târziu foarte. Am dat din cap afirmativ. L-am prins de mână şi l-am tras râzând spre uşă. M-a oprit. A căutat prin sertare şi a găsit inelul ce-mi plăcea. A spus să-l păstrz, e foarte special. Apoi, mi-a oferit un buchet de flori de portocal, legat cu o panglică argintie. Era minunat! L-am acceptat fără urmă de refuz, l-am cuprins în braţe şi i-am înapoiat sărutul pe care mi-l oferise.