DECONGELARE

CAP. XXIII - TESLIMAREA SUFLETELOR

Dincolo de noapte e zi, iar când revărsatul de zori îţi bate în fereastră trebuie neapărat să îi deschizi. Dimineţile sunt precum o zână măiastră care poartă pe aripi atâta sclipire diamantină încât este precum o zeiţa cufundată în pulberi de aur. Este o frumoasă crăiasă cu suflet divin ce zace sub zodia eternităţii. Se stinge însă sub povara lumii, care o apasă pe umerii calzi. Minciunile sunt dureroase pentru gingaşa făpură şi-s precum segeţi îmbibate-n venin, înfipte în pielea ei de catifea, care e învăluită de părul îmbătat în aurite stele, ce-i cade peste braţe.

Rafinamentul emoţiilor este acompaniat muzical de ecourile naturii ce cântă simfonii delicate; o muzică discretă. Ai zice că îngeri îţi cântă la harpe, însă este doar un concurs auditiv între clopotul vechi care bate monoton şi oraga veche şi prăfuită ce scoate un sunet domol al cărui suflet e îmbibat în durere şi chin. Sunetul vibrant este doar un avertisment dat de vocea sinistră a lumii.

Ai putea dobândi un suflet imortal, însă momentele de fericire maximă sunt acaparate de povara blestemelor ce apasă. Atunci când ploaia de rouă nu mai poate îneca lacrimile care curg şiroaie şi când grandoarea clipelor de vis se pierde sub nicovala realităţii dure şi rigide, atunci ne dăm seama că tot ceea ce am trăit au fost doar iluzii. Clipe deşarte crescute cu amăgirea unui Rai pe Pământ. 

            Ai fi putut să trăieşti ca printr-o gaură de ac, însă lumea preferă banalitatea accentuată foarte. Puteai să ai pictate-n păr flori de argint, să ai deasupra umbră de la norii din spuma de frişcă, să mai crezi în armonia naturii vii şi în alternanţa ritmurilor sale. Şoaptele vântului să-ţi croiască drum spre ritualul dragostei supreme, unde să te hrăneşti doar din elixirele divinităţilor şi să-ţi speli chipul cu apele limpezi ale oglinzii care ne  reflectă destinul. Aspiraţia romantică se pierde dar în clipe urâte. Magia e invariabilă, dar nu reuşeşte miracole.

            Cazi adeseori şi te loveşti puternic. Îţi doreşti în acele clipe contopire pentru veşnicie; să te robească o dragoste castă, angleică, hieratică, să te înconjoare supleţea viselor cu lirismul lor covârşitor, dar aminteşte-ţi că ai refuzat întâia oară invitaţia spre plăsmuirea poetică.

            Simboluri ale vieţii sunt multe, noi trebuie doar să deosebim binele de rău. Fragilitatea de porţelan a fiinţei umane, îi împinge pe oameni spre o voinţă oarbă ce îi poartă în braţele extratereştrilor banilor. Este momentul în care copilăria se maturizează la superlativ, când raţiunea se plasticizează. Aroma cromatică se evaporă dintr-un laitmotiv. Clipele ferice se pierd în amurgul însângerat care se revarsă peste munţii înalţi.

            Omul are o frică în sânge pe care nu o poate uşor elimina, mai ales când se instalează spaima demonică care-i răscoleşte fiecare simţământ. Frământarea voineţelor mărunte se loveşte de inexorabilul destin al timpului ireversibil.

            Pluteşte în aer colb de pagini goale, care ascund istoria tristă a lumii. Sfera umană nu se mai învârte şi arată spre faţa nevăzută a  lunii registrul imaginilor schimbătoare. Tiranii lumii noi amână iubirea. Îi judecă aspru devotamentul. Nimeni însă nu este tutelar al lumii, niciun pământean. Densitatea aforistică nu îşi mai are rostul într-o lume care acţionază doar din reflexe involuntare. Solemnitatea şi somptuozitatea deosebită care se poate instala odată cu un univers de cultură şi creaţie, sunt turnate în scene de un dramatism intens. Zugrăvirea din pulberea ideilor se macină ca un perete vechi de secole, şi totuşi sunt momente în care e mai rău de atât. Sunt momente în care ne-am dori ca noutatea noastră să poată rămâne cândva la stadiul de vechime nealterată, însă mă tem pentru noi că nu vom izbuti fără să dam un termen de valabilitate acestor lucruri superficiale.