DECONGELARE

CAP. XX - TOTUL ARE UN SCOP

       Iată cum, după opt săptămâni în care m-am privit cum nu fac nimic, am ieşit în sfârşit din salonul ala în care aveam impresia că o să explodez în milioane de particule, care or să le scoată ochii celor care s-au gândit că spitalul trebuie să fie vopsit în alb. Şi drept pedeapsă mi-aş fi întins sclipiciul pe fiecare milimetru al zidului imaculat. 

       Important era că am vrut să plec cât mai repede de acolo. Am trecut de multe saloane, am coborât la parter, acolo unde era recepţia şi o sala de aşteptare. Nu vă închipuiţi ce senzaţie am avut să văd toţi acei oameni cum plâng moartea unui grav rănit, cum ştiu că majoritatea mai au o singură şansă la viaţă, mame îndurerate şi zdrobite de lacrimi, oameni bătrâni fără speranţă, ci doar cu simpla dorinţă să îşi mai vadă pentru o ultimă oară copiii şi nepoţii pentru a-şi lua adio. Toate astea o să vi le povestesc mai încolo, în detalii, care pe mine m-au făcut să văd puţin diferit lumea.

      Când am ajuns la poarta de ieşire am realizat că nu am cum să pătrund afară din clădire. Aveam un fel de perete invizibil de care mă tot loveam. Aţi mai văzut ceva asemănător prin filme sunt sigură, însă la mine era ceva diferit. Pe parcurs ce mă depărtam de eu cea în carne şi oase, cu atât mă simţeam mai rău şi deveaneam mai invizibilă. Aşadar nu era vorba de spaţii exterioare, ci numai de o conexiune, pe care nu o pricepeam, între suflet şi ceea ce eram acum.

         M-am întors către salonul meu. Nu puteam crede ce urma să fac, dar mă întorceam. Am dorit atât de mult să scap de acolo, iar acum revin. Totusi, doream un moment în care să analizez situaţia şi să descopăr ce trebuie să fac, iar acolo aveam energie suficientă să pot gândi.

         Mi-a luat aproximativ trei ore să ajung de la parter la etajul doi. Nu pentru că nu puteam să urc cu liftul (o teamă mai veche), ci pentru că am aşteptat să se deschidă anumite uşi. Era foarte enervant. Acum înţeleg de ce câinii îşi doresc mereu o uşiţă specială pentru ei. E foarte incomod să nu ajungi la clanţă, dar mai ales să ajungi şi să nu poţi să deschizi uşa.  Am aştepat mult timp ca drăguţele infirmiere îmbrăcate-n alb să zboare ca nişte fluturaşi şi să apese pe clanţă. Devenea şi mai supărător atunci când dădeau buzna şi nici nu aveam timp să ies şi iar trebuia să aştept schimbul următor. Cam asta a fost, dar când să ajung plină de nervi în sicriul meu cel alb, am dat nas în nas, pe culoar, cu tata care discuta cu Marriam.

          M-am asuns, dar nu înţelegeam mai nimic din ce spuneau. Până când mi-am reamintit că ei nu mă pot vedea, deci pot să particip la discuţie, ţinând cu dinţii de invizibilitatea mea. După asta, clar nu era cea mai bună zi a mea.

--- Eu tot nu pot să înţeleg cum au ajuns până în oraşul acela groaznic. I-a spus tata ca şi cum era o întrebare pentru el mai mult decât pentru ceilalţi.

--- Nu ştiu. Chiar nu am nici cea mai mică idee.

--- Totuşi de ce au ales drumul acela. Unde doreau să meargă? Presupun că Eric era obosit şi el după atâtea ore de condus. De la internatul ei, până la locul accidentului sunt vreo 2 ore de mers. Ce a fost oare în capul lor?

--- Unchiule... defapt sunt vreo zece minute.

--- Nu! cu aproximaţie şi viteză mare faci o oră jumătate pe puţin.

--- Sigur că nu! Am vorbit cu Astrid pe la 11 şi ceva. Atunci părăsise internatul. Nu aveau cum să fie la locul dat înainte de ora 12, doar dacă se teleportau!

--- Poţi să repeţi, te rog, ce ai spus mai devreme. a spus tata furios.

--- Da... am vorbit cu ei. Ştiam că vor fugi împreună... a răspuns trecându-şi mână, nevinovată, prin păr.