DECONGELARE

CAP. XVI - O VIAŢĂ...CU DOR

               La cum se scurge timpul îmi e teamă că o să pierd ritmul. O să pierd firul de derulare a lucrurilor. Or să îngheţe secundele şi se vor scurge pe cifrele orologiului care bate ora 5:30 am.

         Eram pe peronul gării. Asta făcea parte din pedeapsă: mersul cu trenul. Dar el nu ştia cât am aşteptat să simt curentul puternic de aer care se formează între două vagoane ale trenurilor accelerat, unul mergând spre est, celălat îndreptându-se spre vest. Şi cum părul blond se zbate în reflexii aurii proiectate de zeiţa revărsatului de zori. Şi te simţi mai liber, purtat de vântul putenic. Aripile se deschid, lovind cu bătăi repetate, florile castanilor pornind un vârtej de ingenuitate.

                Rochiţa tucoaz cu motive florale, era precum o apă învolburată, pe care au răsărit nuferi. Era plăcut, nu foarte cald, dar nici frig. Un aprilie liniştit care aducea doar un nou început.  

                Un şuierat puternic a oprit trenul în faţa mea. Era o cutie mare, greoaie şi ruginită. Oamenii nu prea mai merg cu trenul, deci erau foarte vechi. Eric pleca mai târziu.  Am lipit tocul micuţ de tabla muradară şi am urcat cu încredere spre câteva ore de linişte eternă.

                 Nu cred că mi-am luat rămas-bun. Nu îmi mai amintesc, aşadar chiar de s-a petrecut nu a fost un moment important. Era un tren aproape gol. Mai erau aproximativ trei persoane: o doamnă cu doi căţeluşi chihuahua, care croşeta încontinuu hainuţe pentru cele două patrupede, şi doi domni, la costum, care discutau ceva afaceri banale. Nu păreau să fie agenţi federali sau criminali în serie, deci tot drumul m-am afundat în lecură: o carte pe care am luat-o în treacăt din bibliotecă.

           Când am coborât, după aproximativ 5 ore, desigur trenul având întărziere de o oră jumătate, eram aşteptată de un consilier al şcolii. O doamnă plăcută, îmbăcată elegant, cu o eşarfă scurtă, de mătase, prinsă în fundă în jurul gâtului. Avea părul ciocolatiu prins într-un coc. E drept... îmbăcată formal, dar surprinzător, m-a făcut să nu o urăsc de la prima vedere. Apoi a devenit foarte simpatică. I-am povestit cam toată viaţa mea şi mă înţelegea perfect. Am mers pe jos până la şcoală. Avea un zâmbet perfect; ştia asta căci zâmbea des; şi mă aproba de fiecare dată.

              Ţin minte drumul acela, de parcă aş umbla pe acolo mereu.

          Când am ajuns la internat am înţeles că viaţa mea avea să fie o ruină. Un peisaj gri şi murdar, cu un aer al secolelor trecute, măcinat de ploi şi vănt, cu o crustă de tristeţe la suprafaţă. Era impresia de exterior. Acum am înteles cam care era conţinutul pedepsei. I-am reproşat întotdeauna bogaţia, iar acum a luat totul. A vrut să îmi dea o lecţie de viaţă, care pentru mine a fost o gură de aer proaspăt (evident metaforic, deoarece eram în centrul Oraşului Vechi al Umbrelor).

          De cum am păşit în clădire am simţit o căldură de exterior. Doar sufle tele bune pot emana asemenea căldură. Era magic locul acela. Nu erau creaturi, nici demoni, ci doar o bucurie statică. Pluteau în jur diamante presărate de zâne şi bulgăraşi de soare erau aruncaţi din ceaunul cu aur al spiriduşilor. Era parcă o fabrică de fericire, un tărâm sacru, format din elemente inviolabile.

           Ei... cam asta mi-am dorit. Să văd lumea şi iată! Lunile petrecute la internat au reprezentat sfârşitul fericit de care aveam nevoie.

         Am primit un dar măreţ: prietenia. Am învăţat să accept, să muncesc, să vad o altă faţă a lumii care era ascunsă de zidul gros şi poarta de intrare. Lumea e mai mult decât mesaje text şi lac cu sclipici, farduri şi extensii. Lumea e un miracol care dincolo de toţi ascunde mai multe secrete decât ne-am putea imagina. Unele... cunoscute de Serviciile Secrete, însă nu la acelea mă refer. Sunt secretele naturii umane, ale existenţei şi ale imposibilului. Dincolo de ambalaj există aroma, care face ca totul să îşi merite preţul.