DECONGELARE

CAP. XV - ADIO PENTRU VECIE!

        Nici nu ştiu dacă o să îmi fie dor. Se spune că în nici un alt loc nu e mai bine ca acasă. Mie îmi pare că mă voi descurca. Or să-mi lipsească multe totuşi, dar nu îmi va fi dor. Acea gradină minunată, care o puteam privi de câte ori îmi doream de pe balconul camerei mele... Câte secrete şi confesiuni au strâns în inimile lor acele firişoare mici de iarbă. Era cel mai frumos loc pe care l-am întâlnit vreodată. Era special, dar aveam în suflet teama că e ultima dată când mă mai întâlnesc cu privelistea minunată, plină de explozie de frumos, puritate, dragoste şi lumină. Nu poţi întoarce aşa repede capul unui mic Univers care te-a proiectat în singurele momente de visare.

            Ceva nu era bine. Puteam să simt asta de la kilometri distanţă. Parcă de astă dată planetele nu s-au aliniat toate sau era ca şi cum lipsea o stea din Carul Mare.

            Am început să împachetez. Până atunci nu dădusem importaţă atâtor mici detalii, care am observat că îmi faceau fiecare zi mai bună. Erau hainele pe care le-ai purtat la un anumit moment (înmormântare, nuntă, tristeţe, fericire... ori şi mai multă tristeţe), erau pozele care păstrează în imaginiea aceea nemiscată o bucată din viată, erau gănduri şi sentimente şi toate împachetate într-un ambalaj roz, cartonat, etajat. Eram milioane de lucruri, un amalgam de trăiri şi durere, care te puteu împinge spre nebunie absolută, fără grad de recuperare.

            Brusc s-a auzit un ciocănit în uşă. A fost o salvare căci apucasem uşor pe drumul demenţei, iar o zguduitură puternică avea să fie un colac de salvare.

            --- Hai! Vino!

             Era vocea lui Eric.

         --- Stai! i-am răspuns întrerupt încercând totodată să scap de lucrurile care mă inundau şi sperau să fie aranjate în valiză.

            --- Da... spune...

            --- Hai! Vino cu mine! Am uitat ceva...

            Mergeam cu paşi repezi pe holurile lungi. Nu mi-am dat seama la început unde vrea să mă ducă, dar imediat ce am văzut acel tablou mi-am dat seama că uitasem ceva cu adevărat. Era cea mai umilă, dar frumoasă şi importatntă cameră din toată acestă bogăţie nesfârşită. Camera din tablou... of, câte momente existenţiale păstreză printe cărţile prăfuite pe care le-am citit tot aici. De cum am pus primul pas, m-a cuprins o stare de melancolie care-mi aburea toată gandirea mea raţională sau ce mai rămăsese din ea momentan. Am început să ating cu blândeţe fiecare poză, şi oglindă, bibliotecă, schiţele, lăsând cu degetele amprentele, ştampilate, care ascundeau ADN-ul tristeţii infinite.

            ---  Nu te-am adus să îţi dau alt motiv de plâns!

            Dar îmi dădea şi nu în mod voit. S-a îndreptat spre noptieră şi a luat de acolo buchetul de flori de portocal pe care mi-l dăruise.

            --- Te superi? m-a întrabat ştiind că este cadoul meu.

            --- Desigur că nu! am aprobat indiferent de ceea ce avea de gând să facă.

            --- Haide acum...

            Am zâmbit uşor în colţul gurii ştiind că o să îmi acorde în sfârşit cineva un moment de respiro.

            În scurt timp eram în gradină, lângă stejarul bătrân. Ne-am aşezat printre florile ce-i înconjurau rădăcinle grose ca tulpina unui cais. Am pus bucheţelul acolo. Era un semn; un semn de persistenţă şi devotament, de iubire şi apreciere veşnică.

            Am petrecut câteva clipe minuate acolo, într-o ambianţă foarte plăcută. Apoi, am păşit spre banalitate şi pedeapsă, dar în urma noastră nu încetau magnolii să-nflorească. 

           

            Priveam din exterior castelul prinţesei... În curând nu o să mai fie decât o casă uzată şi derăpănată. Chiar dacă pare imposibil, am realizat cu timpul că toate trăiesc atâta timp cât au ce fericire să absoarbă. Casa asta nu o să mai fie decât un burete uscat şi plin de praf. Or să moară şi florile şi crengile copacilor se vor pleca la pământ şi salciile vor plânge, iar zidurile vor crăpa şi cărămizile, izbindu-se de cimentul erodat, ridicând la nivelul ţiglelor un aer înecăcios scăldat în praf roşiatic. O să presar stropi de bucurile pe ici, colo, dar fără hrană, rând pe rând, cu toţii vom muri.

           

            Nu pot să am grijă de tot ce mă înconjoară, iar ăsta risc să fie un păcat. O să mă gândesc mereu. Poate că mă voi întoarce sau poate că nu. Lumii largi nu-i prea pasă când un colţ de lume devine Rai, atâta timp cât ei au impresia că Iadul e Pământul, ci nu  Pământul e un iad.

            Simt că urmează o schimbare mare. Poate e dorinţa mea-mplinită să fiu diferită şi să pot să schimb ceva. Am să mă îmbarc pe navă, chiar de nu ştiu ce va urma...