DECONGELARE

CAP. XIV - JUDECATA

          Eram în sala mare. Frumos decor pentru un aşa specatcol, care a cuprins dramă, o pauză pentru operă şi desigur finalul tragic. Încăperea mare era un spaţiu precum fundul oceanului, probabil Groapa Marianelor. Presiunea nu putea să fie suportată nici de peşti. Îmi simţeam caile respiratorii înfundate şi un gust amar care îmi strabătea tot corpul.

            Era sala de recepţie. Mai exact… uneori tata dădea aici petreceri fastuoase, la care se prezentau mulţi membri ai comitetelor generale, politicieni, ambasadori, alte personalităţi care ţin pline paginile ziarelor şi desigur rivali. Aşadar, trebuia o sală încăpătoare sau mai mult de atât, un loc frumos amenajat, investiţia fiind enormă, susţinut întotdeauna de o deviză mincinoasă şi, desigur, cu o foarte mare priză la public: “Poftiţi în umila noastră casă!” ori alte replici asemănătoare  la care se răspundea foarte politicos, dar evident superficial “Dar este un loc minunat! Ce arhitectură…!”. Nu are rost să reproduc întocmai… sunt sigură că aţi prins ideea.

           Sala mai avea şi alte întrebuinţări: locul unde erau primiţi oaspeţii, unde se încheiau afaceri, unde aveau loc marile şedinţe de familie, etc. Şi acum era întreaga fimilie adunată în jurul mesei mari cu blat de sticlă, sufalat pe margini cu praf de diamante si cristale colorate.

            Era o cameră care nu o puteai acoperii cu o singură privire. De fapt, trebuia să roteşti capul la 360 de grade şi de obicei tot mai îţi scapa câte ceva. Pereţii zugrăviţă cu vopsea cauciucată, culoarea bej deschis, masa de mijloc, scaunele negre ca abanosul, dar înalte şi late, alte obiecte de ordin decorativ frumos aranjate, cu un design care sfida orice urmă de sărăcie, luau uşor ochii vizitatorilor, care uimiţi de eleganţă şi aproape hipnotizaţi de tablourile în degrade care umpleau pereţii şi de stropii de argint care erau cusuţi în orice detaliu decorativ, aproape că îi faceau să aprobe orice li se cerea şi să execute fară regret. Este destul de trist să vezi cum unii se cred săraci în bogaţii nesfârşite, iar alţii se consideră bogaţi cu puţinul, care uneori e şi acela inexistent. Totuţi creşti şi te dezvolţi într-o stare intermitentă. Lumea e exigentă, iar ăsta e primul lucru pe care-l înveţi atunci când eşti dresat să trăieşti într-o astfel de lume.

         Eu nu am ştiu niciodată ce vreau cu adevărat. Îmi doream să fiu diferită şi atât. Restul venea de la sine. Am parcurs mereu un drum pe care l-am traversat fără să ştiu dacă am verde sau roşu la semafor. Am păşit pe treceri doar îndumată, ca un orb care aşteaptă să fie ghidat de cineva. Este greu şi cutremurător când te trezeşti şi ca o nălucă îţi dai seama că nu eşti cine credeai că eşti, că nu eşti la locul potrivit, că nu poţi să vorbeşti, să întrebi, să primeşti răspunsuri, iar tot ce vezi este un corp fantomatic care se zbate să prindă culoare, dincolo de aparenţa translucidă.

           Îţi dai seama că şi trandafirii mor.

          Scaunele lucrate manual susţineau corpurile reci, adăpostul ideal pentru inimile de piatră. Privirile ascuţite nu luminau încăperea, ci parcă chemau la razboi norii grei. Era ca şi cum ar tuna, dar fără să vezi fulgerul. Uneori ai nevoie să fi zguduit cu electricitate să te trezeşti la realiate.

            Tata a scos din cutie un trabuc pe care dorea să-l aprindă. L-a răsucit de câteva ori printre degete, realizând o acrobaţie grozavă. Era un procuror şi îi plăcea mult să joace acest rol. Se simţea mândru că poate decide în locul multora.

            Fumul gros, ca de la ţevile de eşapament se ridica, lovindu-se de tavanul ce ţinea loc de coroană regală deasupta capului său. A stins repede trabucul într-un fel de scrumieră, dar în mijlocul căreia se rotea ritmic un cub de gheaţă.

            Vreau să fiu cât se poate de sinceră. Nu eram foarte demoralizată de gravitatea faptei. Defapt, nici nu prea vedeam ce e aşa groaznic. Am început în secundele următoare să bat cu unghiile în masa de sticlă. Sunetul era ca un clinchet de clopoţei. Eram fascinată de ce talent are o manechiură perfectă. Aproape că uitam esenţialul.

            --- Sună ca o pisică când naşte! Te rog încetează!

            Cam asta era părerea tatălui meu, exprimată desigur cu vocea de bariton specifică. Oricum...parcă a văzut el vreodată o pisică cum naşte să ştie ce sunete scoate. Era de impresie.

            --- Puteţi să îmi spuneţi şi mie în ce moment a început toată explozia asta nerusinată de iubire?  

            --- Pâi...

            --- Defapt nici nu vreau să ştiu...

            --- Ce o să facem cu ei acum? a întrebat Charlin.

            Parcă eram marionete, iar ei erau păpuşarii. Eram destul de mari să luam şi propriile decizii, dar într-o lume controlată de un singur om, orice opinie era negată sau eventual preluată de Cel Mare.

            --- Colegiu! Da... Asta este cea mai bună opţiune. De luni mergeţi la scoală.

            Asta era perfect, cred. Adică m-am chinuit o viaţă să îi conving să îmi dea voie să merg la scoală, iar acum când nu am facut nici un gest de binefacere, ba din contră, i-au şi ei o decizie favorabilă? Probabil este chiar adevărat că la noi ân familie lucrurile sunt şezate un pic pe dos.

            --- Da! Bine! Vom merge...

            --- Două internate: unul de fete şi unul de baieţi, cu profile tehnice. Instruncţie!... asta vă trebuie vouă acum!

            Wow! Asta a schimbat un pic mai mult deliciul pedepsei. Internat? Serios? Plin de fete îngrijorate de nota 10 la ştiinţe, cu codiţe împletite, fară cercei şi care nu folosesc un parfum bun? O, Doamne!

            Hotărârea a fost imediat aprobabtă de juraţi, fapt ce presupunea o viaţă şi mai anostă decât până acum!

            Uşor, uşor s-au retras către treburile zilnice. Ai zice că incidentul nici nu s-a întâmplat, asta dacă nu auzeai şoaptele pierdute în aerul încărcat, şi dacă nu vedeai doi tineri, la o masă, doar privindu-se. Şi un buchet de mărgăritare artificiale cum se oflieau plângând lacrimile noastre...

            Mi-am dat seama ca la urma urmei deciziile nu îţi aparţin mereu. Cel puţin eu am fost întotdeauna ghidată să păşesc prin viaţă. Şi sincer de-aş putea, aş concedia garantat îndrumatorul, căci a făcut o treabă foarte proastă.

            Urma o nouă etapă în viaţa mea. Nu ştiam cu exactitate ce îmi rezervă defapt, dar speram să am parte de un lucru bun. Eram optimistă şi mereau aveam impresia ca după o furtună se ascunde soarele şi speranţa emanata de razele lui incandescente.

            Am vorbit cu Eric. Cel puţin aveam tehnologia de partea noastră şi nimeni nu dădea vreun semn că ar vrea să o confisce. Probabil mail-urile şi telefoanele nu erau suficiente, dar pe timp de criză erai mulţumit şi cu un porumbel voiajor. Eram siguri că vom trece cumva peste asta; chiar nu ne temeam de consecinţe.

            Am tras uşor scaunul de la masă, m-am ridicat cu mare greutate, de parcă o nicovală-mi apăsa pe creştetul capului şi, cu paşi mărunţi, am uract în cameră să-mi pregătesc bagajele.