DECONGELARE

CAP. XXVI - RESPIRAŢIE DE VIAŢĂ

Nu ştiu cum e să trăieşti complet. Şi moartea am trăit-o în frânturi. Totul pare ireal într-o lume reală, ori poate e exact invers.

Am simţit o răsuflare adâncă în piep. Am crezut că aşa se simte adevărata moarte. Totuşi era diferit de ceea ce simţisem în momentul accidentului. În plus nu o vedeam pe Vanessa pe nicăieri. Mă aşteptam la ceva spectaculos. Dar nu apărea nimic.

Aveam pe spate un înveliş de plumb care mă îngheţa treptat, dar cert. Era precum o tablă groasă lipită de spatele dezgolit. Priveliştea nu îmi arăta nimic incredibil de care să profit. Era ca un alb stins de întuneric. Un voal ce-mi acoperea privirea şi-mi umbrea gândurile. Aveam ameţeli şi eram într-o stare confuză. Nu ştiu dacă puteam să disting ceva absolut, deoarece păream destul de conştientă. Începeam să simt că am mâini şi picioare şi că le pot balansa uşor. Nu prea vedeam nimic. Am mai simţit o greutatea mică care-mi apăsa pe stomac. Nu ştiu ce era. Mă gândeam că vreo creatură o să apară să-mi ia sufletul. Dar, nimic.

Am simţit un miros de mâncare. Mă întrebam dacă am murit flămândă... poate foamea persista şi după deces. Aşa gândeam. Totuşi, împinsă de mirosul de chiflă caldă şi proaspătă şi amestecul de caşcaval cu legume şi alte multe ingrediente m-am ridicat pe coate.

Am realizat, surprinzător, că veşmântul alb ce-mi umbrea privirea era un cearşeaf, iar cojocul de fier era masa pe care eram aşezată în poziţie verticală. Am tras cearşeaful de pe ochi şi am fost orbită de o lumină albă care era fixată chiar deasupra capului meu. Când mi-a revenit simţul vizual, am putut să-mi dau seama că bucaţica de câteva sute de grame, care-mi apăsa constant pe abdomen era un sandwich foarte plăcut pentru simţul meu olfactiv. L-am luat uşor şi l-am pus pe masă, mai la o parte. Am folosit cearşeaful să-mi formez un fel de rochie, care mă acopera atât cât aveam nevoie. Apoi am luat mâncarea găsită. Am observat că avea o muşcătură destul de mare. Am rotit şi am muşcat din partea opusă. Stăteam cu picioarele balansând în jos, încrucişate la glezne, şi gustam pofticioasă din preparatul foarte bun.

M-am uitat prin încăpere. Sub mine am observat că mai zăcea un corp aşezat pe o altă masă. În rest, cadravele erau depoziţionate în cutiile metalice îngheţate, din care ieşeau aceste bucăţi de tablă, pe una fiind şi eu aşezată. Camera era foarte mare, dar am cuprins-o repede cu privirea. Am văzut la un birou un bărbat tânăr care scrie cu spatele la mine. Am bănuit că sandwich-ul era al său.

--- Dacă ai pune mai puţină maioneză ar fi mai bun... i-am spus degustând în continuare.

--- L-am cumpărat. mi-a răspuns sec.

Apoi am văzut că se întoarce cu o faţă teribilă către mine. Purta ochelari şi avea în jur de treizeci de ani. A făcut ochii mari, s-a ridicat de pe scaun şi m-a privit un scurt timp, după care, cu un gest incontrolabil a aruncat foile ce le completa şi a fugit ţipând.

Am dat din umeri nepăsătoare şi am continuat să mănânc. Eram foarte preocupată de stomacul meu, care era foarte agitat. M-am dezmeticit târziu, iar în scurt timp mi-am dat seama că nu mai eram acea proiecţie şi defapt eram cât se poate de vie. Am vrut să cobor căci îmi era foarte frig. Distanţa până jos era destul de mare aşa că am deranjat puţin mortul care dormea sub mine. Am pus piciorul pe masa lui, apoi am sărit. Evrika! Acum era timpul să plec de acolo. Patru ani de spital îmi ajungeau mie şi generaţiei viitoare. Îmi doream să ajung cât mai repede la Alma, la domnul Harris sau de ce nu acasă. Aveam multe de rezolvat. Cred că mai întâi aveam de verificat dacă toate s-au întâmplat ori au fost doar plăsmuirea imaginaţiei mele plictisite cu aerul înţepător de spirt şi dezinfectant.

Am terminat curând prânzul sau cina. Nu ştiu cât era ceasul... poate era dimineaţă.

Mă îndreptam spre uşă, când dau nas în nas cu o echipă întreagă de medici. Oh, bun! Escapadă eşuată!