DECONGELARE

CAP. XXIX - PASAGER PRIN LUMEA RECE

…anul  2035

Privesc de sus lumea pe care speram cândva să o fac mai bună. Ei bine, nu toate le poate face un singur om.

Viaţa merge mai departe, pierderile se uită rapid, toate constituind victimele colaterale ale războiului în plină desfăşurare.

Am aruncat o privire către casa unde am locuit anterior. Am văzut acolo, la lumina focului ce ardea mocnit în semnineu, o familie fericită. Mama, tata, Marriam şi bunicii, toţi cinau un ospăţ grozav. Bucuria împlinirii li se citea în ochi.

Alma locuia împreună cu soţul ei într-o casă pe malul mării. Aşa cum mi-am dorit mereu. A deschis un centru de plasament şi avea grijă de copii şi bătrâni. Avea o fetiţă foarte frumoasă, pe care a numit-o Astrid. Fericirea lor era celestă.

Eliza studia şi era foarte pasionată de arhitectură, iar despre ceilaţi copii de la etajul patru ştiu doar că sunt fericiţi şi foarte sănătoşi alături de familiile lor, care au înţeles mesajul vieţii.

Domnul Harris publicase o carte şi trăia ultimele clipe din viaţă, la o vârstă pe care puţini o mai ating în zilele noastre, alături de fiul lui şi de familia acestuia. 

Restul se zbăteau ici, colo, cu o speranţă vie de a duce viaţă pe un alt tărâm. Legiunile de vietăţi microscopice mai dau strălucire planetei sărmane.

Lumea e mai mare decât cred ei. Oricum, mai au de descoperit multe. Nu degeaba sunt numite secrete.

Îi voi ocroti de aici, căci ţin prea mult la mulţi dintre ei. Cred că asta a fost toată povestea. Familia de aici e mult mai mare. Simt în inima ce-mi lipseşte mai multă  dragoste ca niciodată.

Sunt bucuroasă să ştiu că poate va reuşi cineva să citească aceste rânduri. Este mesajul care nu a încăput pe coala de hârtie. Este mireasma florilor de mango, este culoarea florilor de castan, este zâna cu glas de argint, este sunetul care din depărtări imnurile eternităţii le va striga.

„Căci cineva viaţa ţi-o va cânta...”