DECONGELARE

CAP. III - FAMILIE & CO.

                Zâmbet, frumuseţe, studiu şi familie. Aşa se traducea viaţa mea. Era un ansamblu de lucruri frumoase şi plăcute care se îmbinau într-o armonie perfectă. Nu ştiu dacă voi o veţi aprecia ca atare, dar pentru mine, la vremea aceea, însemna totul. Acum privesc altfel lucrurile, dar nedorind să mă abat de la drumul stabilit, mă voi întoarce la istorisirea de mai devreme. Viaţa mea? Ei bine, pentru unii însemnă o viaţă de prinţesă, iar pentru mine o mască groasă pe care nu o puteam îndepărta.  

            Eram frumoasa cu mască de fier blindat. Era singurul lucru care mă dădea înapoi de la anumite acţiuni. Eu nu vedeam viaţa aşa cum ei o vedeau şi simţeam că nu acela este locul potrivit pentru mine. Simţeam că nu m-am născut în familia ce-mi corespunde, chiar dacă aveam nişte părinţi absolut minunaţi, unchi şi mătuşi ce mă răsfăţau într-u-totul, verişori şi verişoare ce îmi erau adevăraţi prieteni şi bunici care doreau perfecţiunea de acum 30 de ani şi pe care mi-o cereau într-un mod drăguţ.  Învăţam mult. Citeam numeroase cărţi, de feluri diferite, doar din simpla dorinţă de a atrage spre mine mai multă informaţie. Doream să fiu acel pesonaj creat din imaginaţia proprie, dar la care a contribuit în mod excesiv şi familia. Citeam foarte mult despre avioane, căci trebuia să ştiu domeniul foarte bine. Tatăl meu îmi spunea adesea că doar un bun cunoscător poate reuşi în domeniu navelor de zbor. Aşa că pierdeam adesea zile însorite şi aer curat în favoarea răsfoirii unui manual plicticos cu mecanica avioanelor.

             Se dorea perfecţiune. Eram succesoarea la locul de onoare: preşedintele companiei de avioane şi aparate de zbor a familiei. Lanţul acesta nu se putea pierde din capriciile unei fetiţe mofturoase care nu dorea să ducă mai departe " tradiţia ". Într-un final am ajuns să mă obişnuiesc cu ideea fixă de a studia şi de a-i mulţumii pe deplin. Nu mai conta ce îmi doream eu, dar mă împăcăm cu ideea că sfaturile lor nu m-au împins niciodată spre eşec. Aşa am început de la vârstă foarte fragedă (câţiva anişori) să răsfoiesc cărţi groase şi grele pentru mintea ce încă mai spera la copilărie.  Aveam ambiţie şi ştiam că nici nu are rost să sper la alt drum în viaţă aşa că îl continuam pe cel impus, dar de această dată însă cu mai mult tact. Poate vă pare incredibil modul de gândirea de la respectiva vârstă, însă lumea în care trăiam, secolul, anul, toate au dus la o maturizare dură, cu care mintea şi sufletul s-au obişnuit fără să ceară vreo explicaţie. 

                 Îmi plăcea să adorm adeseori pe afară. Era acolo un loc amenajat, de care un om sărac s-ar fi bucurat ca şi când ar avea o casă. Pentru mine însă era interzis. Îmi spuneau că nu este un loc prielnic şi de fiecare dată când fugeam spre acel refugiu eram pedepsită cu încă un teanc de cărţi. Nu era nimic uşor din ceea ce trăiam. Casa mare, renovată în fiecare primăvară şi de fiecare dată în pas cu noua modă imobiliară nu spărgea niciodată dorinţa de a petrece o noapte sub cerul înstelat cu toţi prietenii alături.  Pentru mine exista însă o barieră mult prea puternică de care nu puteam trece. Eram pedepsită să stau închisă în acel palat şi să învăţ să devin aşa cum aproxiamativ toată familia mea era: rece. Frigul care le străbătea inimile nu putea fi încălzit de nicio invenţie omenească. Erau goi. Poate că acesta este motivul pentru care am simţit întotdeauna că cineva a greşit adresa când am fost trimisă aici. Nu puteam fi ceea ce nu îmi doream şi acest gând nu putea fi impus.

               O să încep prin a descrie "umila noastră casă" cum o numea tatăl meu într-un mod ironic care mă enerva într-un stil apăsător. Imperiul lui spunea că nu îl poate dărâma nimeni şi nimic. Revizuiau fiecare acţiune până la epuizare căci nu putea să apară vreo greşeală în planurile lor perfecte. Îmi părea adesea că sunt în plus, dar îmi aminteau întotdeauna că fac toate acestea numai pentru mine şi speră ca munca lor să fie apreciată într-o zi şi de mine. Aşa încercau să mă facă să mă simt vinovată. Poate că începea să mă învăluie şi pe mine frigul deoarece nu simţeam nici o urmă de părere de rău sau de regret.  Acum  însă  încerc să mă depărtez şi să privesc acest mare circ, cum imi place mie să ii spun, din afară. Asa pot să vă prezint câteva elemnte definitorii de care teoretic ar trebui să fiu dependentă. Poate că sunt şi încă nu mi-am dat seama sau poate că dorinţa de a găsi ceva mai simplu mă face să mă izolez de aceste lucruri cu care am fost obligată să cresc.