DECONGELARE

CAP. XIII - CÂND CADE CORTINA

         Oamenii sunt actori, lumea este decorul, iar gândurile greşite pe care le prelucrăm uneori sunt doar improvizări când ne uităm replicile. Ăsta e păcatul nostru: uităm repede şi de aceea improvizăm mult. Piesa de teatru numită VIAŢĂ este construită perfect, fără de greşeală, pe momentele subiectului, dar cu un final întotdeauna fericit. Doar actorul are de ales. Dacă uită ceva, atunci shimbă sfârşitul. Pâi, poate am uitat cam multe şi continuu să fac greşeli. Îmi uit repede rolul, dar asta şi poate pentru că am fost un actor în plus , plătit nici cu jumătate de normă.

         Am stat ceva timp şi am reflecat la ceea ce îmi tot repeta Eric. Nu eram deloc mulţumită de răspunsurile pe care mi le dădea şi speram ca intr-o zi să îşi schimbe decizia, dar ziua aceea părea să nu mai vină, iar eu eram obosită să mă ascund, să neg şi să mă prefac că am familia pe care oricare şi-ar dori-o. Sunt orgolioasă, ştiu, dar aici nu era vorba numai de orgoliu. Mai era şi despre mine, despre oamenii la care ţineam, şi despre minciunile care mă sufocau.

          M-am dus din nou să vorbesc cu Eric. Se ascundea sub zgomotul linişitor al chitării pe care o atingea uşor cu degetele. M-am apropiat, am bătut mai tare ultimii paşi sperând să mă audă, fără să strig la el. A auzit…

--- Spune!                   

           M-a surpins tonul, dar şi rapiditatea cu care m-a atacat verbal. Mă simţeam ca un hoţ, prins când se furişa. Mi-am reglat vocea să nu par agitată în vreun fel, am tras puternic aer în piept şi cu nasul puţin în vânt, luând o notă de superioritate, mi-am încrucişat mâinile şi i-am spus:

--- Eu vreau să le spunem! Acum!

Mda… nu a ieşit chiar cum mă aşteptam, dar cred că a prins idea.

--- Iar cu asta? Ţi-am spus deja părerea mea. Este o mare greşelă. Ascultă-mă! S-ar putea să îţi iei adio de la toate visele frumoase. Crezi că vor sta şi vor binecuvânta eventual? Îţi spun sigur că nu. Ei nu ştiu nimic despre ce noi am aflat. Vor juca în continuare  rolul de surpinşi şi vor pleda şocaţi de gravitate faptei.

--- Eu cred că dacă i-am şantaja cumva, vor ceda. Sunt la mâna noastră cu numeroase lucruri. Doar un apel la poliţie şi totul se năruie. Adio palat, şi firmă, şi de toate.

--- Pâi da. Şi adio mâncare bună şi pat moale, adio pantofi înalţi şi haine de firmă, adio bijuterii cu diamante şi perle, adio…

--- Încetează să fi arogant! Şti bine că nu dau doi bani pe toate astea.

--- Şi adio eu!

--- Cum adică?

--- Crezi că totul o să fie bine şi pentru mine. La mine situaţia diferă… Poate tu vei primi o avere considerabilă şi conturi deschise, dar eu? Nici nu ştiu dacă mă vor lăsa să mai stau pe aici. Nu ştiu de unde sunt şi care e familia mea. Ei poate mă caută şi aşteaptă cu nerăbdare să pierd lozul din plic. Şi da… poate nu dai doi bani pe toate astea, dar cu siguranţă te-ai obişnuit cu toate, iar schimbarea ar fi deplină şi pentru tine. Nu cred că te-ai mai trezi fericită dimineaţa ştiind că nu poţi să îţi afunzi picioruşele lungi cu pedichiura perfectă, în papuceii cu blăniţă roz, pufoşi şi comozi; ştiind că nu mai mănânci salată de fructe şi iaurt cu scorţişoară la micul dejun, căci o să ai o bucată mică de pâine pe care tot nu  vei gusta de teamă că îngraşă; vei avea un soţ căruia îi place tare, tare alcoolul şi mulţi copii pe care nici tu nu o să îi trimiţi la şcoală, nu din mândrie, ci pentru că n-ai bani; şi o să vinzi la gemuleţ şi o să te uiţi în fiecare zi cum bătrânii îşi numără din nou banii şi o să strigi după ei: “ Ştiu să dau un rest, nene!”. Iar lista continuă.