Vedeam cum totul se scurge in fata mea, cum lucrurile devin din ce in ce mai incetosate si cum lumea se spulbera incet, exact ca ultima mea speranta de viata.
Am luat zambetul de pe fata lor, i-am aruncat in lacrimi undeva in adancurile inimii, sperand ca nu le voi mai auzi vreodata tipetele infundate de atatea rugaminti si acele fete arse de razele suferintei.
Ii calcam in picioare, unul cate unul, crezand ca aceea va fi in sfarsit marea mea implinire, traind cu impresia ca asta va fi cauza sclipirii din propria-mi privire si ca acea arcuire a colturilor gurii era datorata sagetilor provenite din ochii spalaciti de atata apa sarata, amestecata cu asa zisele sentimente, distruse la randul lor.
Dar ma inselasem. Ma mintisem ca suferinta lor va deveni fericirea mea. Nu a fost asa. A fost doar un mod mult mai puternic de a ma distruge. Cand adevarul mi-a deschis ochii, am putut vedea ce facusem. Constientizasem ca eu nu eram asa, ca defapt ma lasasem inecata de partea sumbra a mintii mele, controlandu-ma si soptindu-mi constant greselile ce trebuia sa le fac treptat, pentru a umple cat mai rapid cu putinta paharul, urmand ca apoi sa dea pe langa, la fel ca sangele ce-mi strabatea venele.
Imi plecasem in sfarsit capul in fata lor, simtind profund sagetile regretului in inima neagra, dar plina de atatea crapaturi ce nu mai puteau fi umplute vreodata.
Inchisesem in sfarsit ochii, o liniste totala cuprinzandu-mi corpul, undeva in mintea mea, vazand zambetul satisfacut al hienelor ce si-au imaginat moartea mea de fiecare data cand m-au privit.
