Inima mea batea linistita in piept, cu puterea pe care inca o mai avea, cu speranta si gandul intiparite in minte, ca inca mai am o viata, ca inca mai pot face ceva si ca nimic nu e pierdut. Ma incurajam singura, simtind cum incet, incet increderea in sine crestea, simtind cum picioarele mele o iau din loc, cum ochii mei vad lumea altfel, o lume mai buna, o lume numai buna de explorat, o lume pe care am transformat-o intr-un dezastru.
Clipeam rapid, constientizand ca inca sunt in pat, ca toate tuburile astea pline de praf, prin care curgeau singurele substante ce-mi mai tineau sufletul aici, duceau la mine, la corpul meu rece, alb si lipsit de orice vlaga. Pielea mea se mula perfect pe oase, observandu-se fiecare colt iesit inafara, ajungand sa ma mir singura de felul in care am ajuns. Ma simteam singura, aruncata intr-o camera a spitalului si uitata aici de ani buni. Dar scenariul asta fu intrerupt rapid de catre mama, ce intra sfios in incapere, incercand sa-mi gaseasca privirea, alarmata.
Starea mea se schimbase instant la vederea ei, persoanei care mi-a dat nastere, care a avut grija de mine in limita normala, incercand sa-mi ofere tot ce aveam nevoie, in limita banilor pe care ii castiga, tata facandu-se ca ploua si investind banii lui in casa sau in cei ce l-au crescut. Ea era fiinta care ma apara atunci cand trebuia si care s-a asigurat sa am si o educatie buna, pentru a ajunge cat mai departe.
Asta se astepta toata lumea sa zic? Lucruri siropoase, dragute despre "mama".
Nu neg lucrurile spuse, dar sa nu uitam totusi de detalii. Da, mi-a dat nastere, dar pentru ce? Pentru a avea pe ce-si cheltuii banii, pentru a avea pe cine folosi, pentru a avea pe cine sa se descarce, sa loveasca si sa acuze ca i-a distrus viata? Ohh, da. Lipsa tatei ii permitea sa faca ce vrea cu mine, nu prea mult, ca cica mai avea si ea o constiinta ce o mai mustra din cand in cand, iar eu, copil "invatat" de mic, am stiut sa tac si sa n-o deranjez prea mult. Crescand, din ce in ce mai multe lucruri au iesit la iveala, din acea scorpie, a ajuns si ea un om, am ajuns sa tin la ea, sa-mi fie mila de ea si am ajuns in momentul in care i-am crezut cuvintele, invinovatindu-ma pentru trecutul si prezentul ei.
Dar niciodata n-am sa iert lucrurile facute. Ziceam ceva de viitorul pe care mi l-am facut cu ajutorul ei? Da, ei bine, se pare ca m-a ajutat sa cunosc moartea.
Inca de la varste fragede, am fost obligata psihic, cat si fizic, sa fac diferite lucruri pentru toata lumea, sa-mi distrug sanatatea pas cu pas. Am incercat sa-i multumesc pe toti, la sfarsitul zilei multumind in gand ca se terminase tot, a doua zi, urmand s-o iau de la capat.
Nici ea nu era perfecta cu sanatatea, ba chiar, pot spune ca era pe marginea gropii, urmand in curand sa se duca cu un picior in ea. Din frica de a nu o pierde, am incercat sa fac totul pentru ea, am incercat sa o multumesc, dar ramasesem cu incercarea, pentru ca niciodata n-am putut.
La fiecare sfarsit de zi, urma o cearta, urmau un sir lung de "deschizaturi" ale pielii, urmau lacrimi pierdute prin asternuturi si niciodata zambete pierdute in soare. Aceleasi evenimente, repetate zilnic, ani in sir, taieturi peste taieturi, chistocuri aruncate in locuri cat mai putin vizibile, zile nemancate si nedormite, pana cand, corpul meu..nu mai simtea nimic, refuza s-o mai faca.
Atunci a cedat. O zi de duminica, iesirea mea lunara cu cea mai buna prietena. Nimic diferit, discutii, rasete, poate si cateva lacrimi scapate pe asfaltul incins, fara a-mi afecta prea mult fondul de ten ce ascundea oboseala continua. Privirea-mi fu incetosata in mai putin de o secunda, lucrurile petrecandu-se atat de rapid, neputand sa constientizez ce se intampla. Ultimul lucru simtit fusesera picioarele mele, ce se inmuiara brusc, apoi nemaistiind ce a urmat.
De atunci..sunt aici. De atunci oameni la rand ma viziteaza, tot mai tristi, chit ca zambetele lor nu arata asta, dar privirea mereu ii va da de gol. Fiecare cu din ce in ce mai multe lacrimi in colturile ochilor si cu vizite scurte pentru a rezista imaginii mele, fara a-mi da mie semne ca lucrurile se inrautatesc. Dar stiam..exact asta si voiam, ma saturasem sa-mi mai las gandurile ca sunt o povara sa mi se mai invarta in cap. Stiam si de banii aruncati pe diferitele pastile si de orele planse si de faptul ca toti ne pierdeam valvataia la ceva mai bun.
Aceasta urma sa fie ultima vizita a mamei in locul asta, ultima vizita in care ma mai vedea treaza..bine, nu ca pana acum m-ar fi vazut prea mult, avand in vedere ca in mare parte a timpului dormeam, datorita calmantelor si somniferelor ce mi se dadeau pentru a nu mai tipa de durere.
Femeia se pusese pe scaunul alb, ce de acum devenise ceva galbui si zdrentuit de atatea persoane ce i-au trecut "pragul". Se uita cu mila spre mine, cautand cuvintele potrivite pentru a-mi spune ceva. Ea nu plangea, n-a facut-o de foarte multe ori si mai ales acum, avea un motiv in minus s-o faca. Priveam cum mana ei se misca incet, de parca ea ar fi cea lipsita de putere, vrand sa ma atinga, doar ca mintea mea o luase inainte, facandu-mi mana sa se retraga sub patura veche si deloc calduroasa.
"Ayame...."
"Vreau sa dorm. Poti sa pleci, oricum nu mai am nevoie de nimic."spun, taiandu-i imediat avantul de a mai scoate vreun cuvant care m-ar enerva.
Spre uimirea mea, se ridica, aruncand inca o privire plina de pareri de rau si dispare din incapere.
O liniste calduroasa se asaza asupra mintii mele, mult mai multumite acum. Vizita doctorului trecuse, vizita mamei trecuse, acum..urma vizita mortii.
Am azvarlit patura pe jos, incercand intr-un fel sau altul, sa ma pun la marginea patului. Nu ma mai ridicasem din patul asta, fara ajutorul cuiva sau fara scaunul cu rotile langa mine, de mai bine de doua luni. Era asa ciudat s-o fac singura. Mainile-mi tremurau continuu, in incercarea de a pune ceva putere in ele, ajungand oricum sa raman in acelasi loc.
Cu nervii adunati, m-am impins cu totul, cazand pe beton si simtind o durere groaznica. Nu a fost o idee asa buna.
Lasand asta la o parte, mi-am lasat privirea sa pice pe toate tuburile ce duceau la oasele mele, ca asta nu se mai putea numi corp demult. Deconectarea lor de la venele mele subtiri si abia cutreierate de lichidul rosu, urma sa duca la o pace interioara, pe care nimeni nu ar putea s-o aiba vreodata.
Totusi..de ce o parte din mine nu voia s-o faca? Sau poate nu aveam destul curaj.
Asa e..Pana acum cateva luni, umpleam foi cu lacrimi si vise, cu viitoare chestii pe care urma sa le fac, cu dorinte pe care urma sa mi le implinesc, pentru ca eu nu mai depindeam de nimeni. De cand m-am nascut, pana acum, tot ce am facut a fost sa fiu sclava unor oameni, intr-o casa in care..niciodata nu mi-a fost "acasa". Totusi ala a fost locul in care lacrimile mele s-au scurs printre scandurile vechi, in care injuraturile s-au strecurat printre crapaturile peretilor si locul in care..as vrea sa fiu in secunda asta.
Inima mea s-a pierdut printre niste straini, s-a chinuit sa ramana intreaga, dar mintea mea n-a vrut s-o ajute nici macar o data. A facut orice sa o distruga.
Si totusi..uite-ma aici, cu mana pe niste cabluri transparente, ce nici macar o noua sansa la viata nu-mi pot oferi.
Cu ultimele forte, am tras de fiecare fir, lasand si ultima-mi lacrima sa cada violent pe podea si imbratisandu-mi genunchii, pentru ca macar atat merit si eu..inca o imbratisare, pe care si de data asta, mi-o ofer singura. Pentru ultima data.
Scuze pentru o poveste asa lunga, dar am simit nevoia s-o scriu si pe asta..
