Intotdeauna mi-au placut oamenii, care, desi aratau atat de stabili pe sine, atat de siguri de lucrurile ce urmeaza si atat de nepasatori la niste vorbe aruncate aiurea, pot avea inimile atat de sensibile in fata persoanei iubite.
Dar stii, chiar si dupa ce au rupt hohotele de plans din cauza unei despartiri, pot zice eu, asteptate, dar doar de catre unul din parteneri, ei vor iesi a doua zi din casa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Aceeasi seriozitate se va gasi in privirea lor, cu aceeasi convingere in glas, chiar daca in interiorul lor se simt ca si cum ar fi fost ridicati, iar apoi aruncati cu putere la pamant.
Trecusem prin chestia asta de atatea si atatea ori. Orbit de acea iubire copilareasca si de inocenta lor permanenta, le-am crezut, le-am facut toate mofturile si le-am daruit tot ce am avut eu sufleteste.
Ce am urat la lucrurile astea, era faptul ca niciodata nu ma invatam minte. Imi alegeam doar "dame de companie", niste gandaci, mancatori de bani si de sentimente, ce plecau la fel cum au venit.
Renuntasem sa mai am incredere in vreuna, asa ca incercam sa stau cat mai departe de ele, facand lucruri pentru mine, mergand la sala, plimbandu-ma cu bicicleta sau masina ori pur si simplu plecand in mini vacante in diferite locuri ale tarii.
Acum, ma decisesem sa merg in locul meu preferat. Ma asezasem pe marginea stancii, pierzindu-mi privirea printre valurile marii. Ma simteam atat de liber si scutit de orice problema pe care as fi putut o avea.
Intindeam mana, simtind cum vantul imi fuge printre degete si un sentiment vechi si rascolitor, ma cutreiera. De ce ajunsesem eu in stadiul asta? De ce trecusem printre atatea umilinte, momente in care, cu buna dreptate, eram tratat ca un sclav sau clipe in care nici nu dadeam doi bani pe sanatatea mea. Pentru niste fiinte care n-au stiut niciodata ce vor? Care, atunci cand le intrebam de ce ma iubesc, mi se plangeau doar de preturile ridicate ale gentilor, hainelor si de faptul ca inelul acela de aur, luat saptamana trecuta, nu mai e pe placul lor.
Inca stau si ma intreb de ce a trebuit sa ma trezesc asa tarziu, nu puteam sa stau locului si sa nu-mi pierd timpul? Si-acum ce? Stau si ma holbez la o apa ce se zdruncina continuu, la ceva ce se loveste mereu de stanca asta, ceva ce-mi aduce aminte de mine, cand ma loveam de tot felul de obstacole, cand imi dadeam seama ca nu puteam sa renunt la ea, pentru ca o iubeam, chiar daca eram constient ca ochii ei mai vazusera si alte corpuri bine facute, ca doar na..Doamna trebuie intretinuta bine.
Si totusi am continuat sa sufar in tacere, doar in speranta ca voi avea si eu o familie serioasa, ca poate una dintre ele se va plictisi de atata eleganta si de atatea aere, incat se va decide ca vrea un copil, incat, mai tarziu sa-l pot lua sub aripa mea total, fara a fi atins de o scorpie ca ea. Da, asta era planul meu, dar varsta m-a cam dat peste cap. Ani trecusera, iar dorintele mele au devenit simple firmituri, aspirate de cruditatea vietii.
Tot ce mai voiam acum, era liniste. In suflet. Ma ridicasem, vantul lovindu-se violent de corpul meu cam rece, avand in vedere orele in care am ostenit aici. Privirea mea era captata de puterea cu care apa se pierdea printre stancile ascutite. Gandul....era tentant, al naibii de tare. Inaintasem un pas, auzind infundat cum cateva pietricele de sub picioarele mele cadeau liber in apa.
Mai revizuisem inca o data toate intamplarile ce mi le puteam aminti in acel moment, tragand aer in piept si facand inca un pas, de data asta, mai mare si..in gol.
Acum era timpul meu, sa devin ca acele pietricele, sa-mi gasesc o viata noua in adancul marii, daca cea de deasupra nu mi-a convenit.
