Clipeam rapid sperand ca poate ma voi trezii la realitate, speram ca ceea ce vad acum, nu e adevarat si ca poate e doar o joaca a mintii mele bolnave.
Cadeau unul cate unul, lent, dar al dracului de dureros, iar eu..stateam rezemata de un perete, undeva in intuneric, soptindu-le incurajari si alte vorbe pe care nici macar persoana mea nu le credea. Eu doar ii priveam cum se afundau in ceata aceea deasa a vietii.
Uneori prindeam un curaj slab si ma ridicam in speranta ca ma voi putea duce la ei si sa-i iau in brate, dar ceva ma oprea. Gandul ca nu ii pot ajuta, ma infasura, increderea parca fugea de mine, iar frica de esec ma trantea puternic in acelasi loc din care m-am desprins.
Cutiile care candva au fost pline cu pastile, se tot strangeau in juru-mi, mancandu-le ca pe bomboane. O alta zi, o alta cutie de pastile ce o savuram ca pe un desert mult asteptat. Cu timpul, doza se marea, cu dorinta ca urmatoarea data sa nu mai trebuiasca sa deschid inca o cutie de pastile, sa nu mai trebuiasca sa deschid nici macar ochii.
Stateam in pat, privind vag intr-un punct de pe podea, inconjurat de tot felul de pachete, chistocuri, sticle, cutii, pastile si ici-colo, cate o pata de sange. Toti erau la pamant, toti aveau probleme, toti erau nervosi, doar eu eram la locul meu, doar eu n-aveam nici o treaba si tot eu eram singura persoana ce trebuia sa ii sprijine si sa-i faca sa creada ca pot trece peste, cand pana la urma..nici mintea mea nu credea asta.
Ma durea sufletul sa-i vad asa, dar mai tare ma durea sa ma stiu pe mine asa, fara niciun stres..si stiind ca nu sunt in stare de nimic, ca aceleasi cuvinte spuse de mii de ori, nu vor mai fi percepute asa frumos, nu vor mai inspira atata curaj si ca mai mult, imi vor aduce niste injuraturi spuse cu ardoare.
Luasem ultima sticluta pe luna asta, cel mai probabil si ultima din viata asta, desfacand-o si scotand la iveala micile bombonele ce ma faceau sa ma simt ca acasa. Imi facusem un program, avand grija sa nu ma distrug brusc, sa traiesc cat trebuie, repartizand pastilele exact cum era bine, incat sa nu fiu nici lucid, dar nici la un pas de moarte. Totusi azi, trebuia sa se termine totul.
Luasem paharul de vodka in mana, iar in cealalta strangeam cu putere acele chestii mici si albe, ce urmau sa-mi redea zambetul. Bagasem tot in gura, imediat inghitind cu incredere. Pentru a fi sigur ca a doua zi nu voi mai fi nevoit sa fac vreun efort de a deschide ochii, am luat si a doua sticluta, acum inghitind pastilele una cate una, pentru a-mi crea o placere mai mare.
Dupa ce am simtit in sfarsit o mandrie enorma si o satisfactie pe masura, m-am deplasat cu grija catre pat, trantindu-ma violent de saltea, dar avand un zambet pana la urechi. Totul urma sa aiba un final fericit.
