Isi lua bagajul si-l spijinise de unul din stalpii din gara, plini de mesaje siropoase, injuraturi, initiale, declaratii de dragoste si de citate. Trenul ei era pe cale sa apara, urmand sa trebuiasca sa-si rupa sufletul pentru a nu stiu cata oara anul asta, pentru inca o saptamana fara el.
Doua maini ii inconjurara talia subtire, simtind un sarut usor pe gat, ce ii alunga orice gand legat de plecare. Fata se topea in bratele lui si ar fi dat orice sa mai ramana inca o ora, inca o zi, inca o viata. Dar nu, asta era cursul vietii. Mai aveau ani intregi de indurat asa, ea sau el facand drumuri prin tara pentru a se vedea, macar cateva ore, pentru a se iubi, macar cateva secunde.
Se intoarse cu fata la el si-si puse capul pe umarul lui, oftand adanc, dar nescotand vreun cuvant. Drumurile astea o oboseau, iar de la o zi la alta, isi pierdea speranta ca se va termina, nu mai credea la fel de tare ca vor ajunge impreuna pentru totdeauna, ca.. vorba aia "intr-o zi o sa ne spunem noapte buna si buna dimineata fara a scrie" si ii era din ce in ce mai frica de faptul ca el va fi inconjurat numai de "ispite", care mai de care mai vopsite, gleduite, modelate de bani.
Trenul ei fusese anuntat, dar chiar si asa, fata nu-i daduse drumul baiatului, sentimentele tabarand peste ea, o teama uimitoare cuprinzand-o. Nimeni nu stia ce e in mintea ei, baiatul crezand ca doar se joaca, luand-o pe sus si lasand-o jos abia cand ajunsesera langa tren. O dezlipi de el, luandu-i fata in maini si sarutand-o apasat. Ii dadu bagajul, fata fiind inca pierduta. Se intoarse si se urca in tren, baiatul trecand peste comportamentul ei ciudat.
Trecuse o luna de la aceasta intamplare. Ea era in acelasi loc, acelasi oras, aceeasi gara, dar..singura. Au decis de comun acord, sa termine, sau asta trebuia sa creada el. Lacrimile fetei inca nu se puteau opri iar bucăți din inima ei picau la fiecare pas facut.
Se așezase pe betonul rece, privind intr-un punct mort, amintindu-si toate lucrurile frumoase întâmplate intr-un timp asa scurt si blestemandu-si zilele iar si iar.
Astepta o minune, se astepta sa simtă iar acele brate in jurul corpului ei lipsit de vlaga acum, se astepta sa-i audă vocea caldă, soptindu-i cat de mult o iubeste, dar era conștientă că nimic din toate astea nu vor mai avea loc si ca nimeni nu va mai putea sa-i starneasca fluturii cândva prezenți.
Se ridica si se apropie încet de calea ferată, odată cu trenul ce urma să o ducă acasa si totusi..nimeni nu era acolo sa o oprească, nimeni nu se încumetă să o ia de mana pentru a-i distrage atenția câteva secunde, nimeni nu mai avea tupeu in fata morții.
Fata se opri, își lăsă capul pe spate si tipa din tot sufletul. Se clatina slab, lacrimi alunecand usor, intr-un final, lasandu-si corpul sa cada in voia sortii in fata trenului, simțind cum durerea îi părăsea ființa, iar iubirea față de el nemaiputând-o ajuta cu nimic.
