Cred ca mereu o sa detest zilele de luni. De cand am rămas blocata în lift cu bărbatul acela bătrân care-mi făcea avansuri si de la faza cand s-a stricat autobuzul la 40 de minute distanță si a trebuit să merg pe jos prin ploaie pana acasa, mi s-a luat de ziua asta. Aglomerație, prea multi oameni pe fugă, deși nici acum nu inteleg ce e cu atata graba. Pare ca fuge viata de ei, iar ei incearca in zadar sa o prindă, dar cred ca de fapt noi fugim de viata, uitând că ar trebui să mai respirăm, să ne linistim, sa ne amintim ca nu trăim doar ca sa muncim. M-am trântit intr-un scaun, așteptându-mi randul sa intru la doctor. Iar aveam ceva probleme cu inima si trebuia sa fac neapărat un control, iar azi era singura mea zi liberă, minunata zi de luni. Am luat un ziar si am inceput sa-l răsfoiesc, în cautarea unui subiect cat mai interesant. Din nefericire am ajuns sa-l azvârl la loc, negăsind ceva care sa-mi capteze atentia pentru următoarele 20 de minute. Deci peretii erau cei mai buni prieteni în momentul de față. Ceea ce nu-mi plăcea deloc aici, era ca acest cabinet se află intr-un spital si de la ultima operație pe care am avut-o la picior, a ajuns sa mi se faca greață de spitale. Dar hei, n-am de ales. Vreau sa fiu sanatoasa? Tre sa îndur. Revenind la poziționarea cabinetului, fiind vorba de interiorul unui spital, normal ca mai circulau si multi pacienți. Unii imi aminteau de mine, alții de bunicii mei, oricum, toti cu o fata plina de sila fata de locul asta.
Totusi, o fata imi atrage atenția. Prost obicei mai am de a ma holba la oameni, cand ar trebui să-mi vad de treaba, dar ceva ma îngrijorează in privinta ei. Își taraie picioarele, cu privirea pierdută intr-un punct de pe podea, cu un halat aruncat nu foarte decent pe ea, respirând sacadat. Se apropie de centrul salii, aproape in dreptul meu. Își ridica privirea si se lovește de a mea. Ochii ii păreau de gheață, nu puteai sa vezi nimic in ei, decat un gol imens, plin de răcoare. Mii de fiori ma trec instant, dar chiar si asa, nu ma opresc din a o privi. "Am..am obosit..stii?"o aud murmurand, în timp ce corpul începe să-i tremure. "Au luat-o pe mama, apoi pe tata si apoi...apoi..pe mine. M-au dus departe, m-au distrus bucățică cu bucățică, iar acum? Nici nu mai stiu cine sunt. Cine sunt?"continuă să vorbească printre pauzele in care încerca să respire adânc, reușind cu greu sa se adune. Între timp, ochii imi fug asupra ei si abia acum vad cicatricile de pe corpul ei, care mai proaspete, care mai vechi."Nu ma pot privi in oglinda, nu ma mai pot recunoaște. Minute in sir stau acolo si ma intreb daca sunt chiar eu. Dar nu mai e nimeni sa-mi raspunda la intrebari."Își ridica mana si țintește spre inima, tremurând din ce in ce mai puternic."Asta..Nici macar nu mai exista. Eu de ce mai exist? Cum mai pot eu trai, daca nu pot dărui iubire?"Halatul strâns slab în jurul taliei subtiri se desface usor, lăsând la iveală multe alte cicatrici proaspete, probabil facute azi, având în vedere că nici măcar sângele din jur nu e sters ca lumea. Baga mana intr-un buzunar si scoate un cuțit subțire.Fără să-mi dau seama, se adunaseră foarte mulți oameni in jurul nostru, printre care și câteva asistente. Una dintre ele face câțiva pași înainte, încercând să-i spuna ceva, dar fata i-o ia înainte."Nici măcar luna n-a mai vorbit aseară cu mine, si ea ma urăște. Toti ma urăsc! Si mama, si tata, si eu! M-am săturat!"Asistentele se apropie cu pasi mici, pentru a nu o provoca. Ea se clatină din ce in ce mai mult pe picioare, provocând căderea halatului. Vanatai si cicatrici ii acopereau corpul atât de slăbit. "M-am..M-am săturat! Nu-mi place locul asta..lumea asta..viata asta."Si la terminarea ultimelor cuvinte, cuțitul ii trasează o linie adâncă in jurul gâtului, acoperindu-i corpul cu lichidul cald, mai apoi izbindu-se puternic de podea.Multe țipete scurte se fac auzite in încăpere, asistentele napustesc asupra fetei, iar locul devine un alt punct plin de agitatie. Corpul meu rămâne neclintit in scaun, refuzând să conștientizez ce tocmai s-a intamplat si dorindu-mi ca zilele de luni sa nu fi existat niciodată.
