Te vazusem. Vazusem cum ma ocoleai, cum faceai tot posibilul sa nu te uiti spre mine, urmand sa-mi vezi ochii plini de tristete si lacrimi, stiind ca ai fi cedat imediat. Treceai pe langa sufletul ce iti apartinea, fara ca macar sa-ti mai pese.
Ma durea prea tare sa mai zic ceva, sa mai strig dupa tine, asa cum faceam inainte, sarindu-ti in spate si tipandu-ti in ureche toate cuvintele ce-mi veneau atunci in minte. Eram dezamagita, dar nu doar de tine, ci mai ales de mine, de ce am facut si de ce ti-am spus.
Era un moment de slabiciune, un moment in care am ales sa nu-mi mai calculez miscarile si sa-ti spun ca..nu va fi nimic intre noi, decat o stransa prietenie, dar la care amandoi am fi sperat sa fie mai mult. Nu puteam sa te fac sa suferi, doar pentru ca eu eram incapabila sa iubesc..sau cel putin, asta voiam sa cred.
Te-am privit pana ce ai disparut din raza mea vizuala, simtind cum inima ma va lasa, incetul cu incetul, simtind cum lacrimile se izbesc de asfalt si cum tot corpul meu se raceste rapid, tanjind cu ardoare dupa corpul tau, dupa mainile ce candva ma strangeau bland, alinandu-mi orice durere, dupa buzele ce-mi atingeau suav fruntea si ma faceau sa ma simt protejata, dar si catre acel "te iubesc" scurt si incet, dar care ma mentinea puternica pentru inca o zi in lumea asta.
Era timpul sa o las mai moale cu toate, sa-mi vad de viata, sa-mi las sufletul sa moara linistit.
