Abia mă trezisem, încercând să mă dezmeticesc și să văd ceva în afara de lumina puternică a soarelui. Mi-am început ziua bine, blestemând poziția casei ăsteia și existența geamului, fix în fața mea. Te zăresc pe celălalt pat, erai deja trează. Mă așteptai. Îmi zâmbești ca de obicei și-mi faci cu mâna, reacția mea fiind un rânjet adormit, dar mulțumit că-mi încep o altă zi din viață alături de tine. Te ridici și te îndrepți spre patul meu, aruncându-te zgomotos pe mine, obținând un țipăt scurt. Nu durează mult și-ți găsesc ochii la același nivel cu ai mei.
Văd bucuria din acei ochișori albaștrii. Un albastru atât de viu, pe care i-am adorat încă de când te-am cunoscut. Acum că stau să mă gândesc, cei 8 ani au trecut mai repede decât m-aș fi așteptat.
Imi atingi nasul cu un deget și scoți sunetul tău specific.
"Boop"
Și uite venind încă un zâmbet ceva mai lălăit, specific stării mele adormite. Pupilele tale fug continuu, ba în ochii mei, ba la nas, ba în părul meu răstălmăcit. N-am atâta energie încât să țin pasul cu ele, așa că las un oftat lung să se strecoare printre buze. Închid ochii obosită și mă întorc pe partea opusă.
Aștept să mă ataci, cum faci de obicei, sau să mă trezesc pe podea, cu râsul tău în surdină, dar..Nu se întâmplă. Încă aștept..Și aștept..
Nu simt nimic și nici nu aud nimic. Mă întorc panicată și mă holbez la..nimic. Nu erai acolo, din nou. Nu mai ești acolo de 3 ani doar, dar mintea mea încă refuza asta.
Imi arunc privirea spre patul tău. Nimic nou, e la fel de gol. Încă o lacrima cade, iar eu mă afund înapoi în pat și mă întorc la cel mai dulce vis al meu sau.. la realitatea ce mi-a fost furată.
