Oaza De Liniște. Memorii.

54 Scrisoare de dragoste.

Azi, vreau să-ți scriu o scrisoare.
În care să vorbim despre iubire.
Despre tine.
Despre mine.
Despre noi.
Să vorbim despre cum am crezut că știu ce înseamnă iubirea.

Da, ai înțeles destul de bine.
Doar am crezut.
Am crezut, că pot definii iubirea prin două cuvinte.
Oh! Cât de mult m-am înșelat.
Și cât de mult se înșeală și alții când rostesc fără rost: TE IUBESC.
Te Iubesc nu spune nimic.
Nu arată nimic.
Și, nu definește iubirea.

Te iubesc, e un simplu cuvânt.
Un cuvânt ca toate celălate cuvinte din dicționar.
Oh! Cât îmi pare rău c-am spus-o de atâtea ori în van.
Te iubesc, e un paravan după care ne ascundem.
Ne ascundem în momentele noastre în care credem că iubim.
Și nu vrem să-l pierdem pe cel de lăngă noi.
Oh! Ce greșeală. - Ce greșeală
Dacă iubești cu adevărat. Lasă-l pe cel de lângă tine să plece dacă asta o face fericită.
Fericirea ei trebuie să fie și fericirea ta.

Oh! Cât de mult am tras cu dinții de multe persoane și le-am făcut nefericite.
Nu știam ce este aceea iubirea.
Am crezut dacă voi spune cuiva Te iubesc, va rămăne lângă mine.
Va rămâne lângă mine fără să fac nimic.
Oh! Cât de mult m-am înșelat.

Nimic nu poate definii iubirea, decât simplele gesturi făcute din inimă.
Simplele îmbrățișări oferite cu căldură.
Micile săruturi în care să ascunzi taina gingășiei.
A sufletului. A inimii. A celor mai îndrăznețe vise.
A măruntelor lucruri pe care le faci liber.

Fără presiune.

Iar privirea ta să redea cele mai frumoase culori ale iubiri.
Da. Privirea. Pentru că-n ochii tăi se oglindește sufletul tău.
Și dacă privirea ta nu are nimic de zis.
Înseamnă că sufletul tău e lipsit de gingășie. Libertate.
Lipsit de orice sentiment care poate definii iubirea.
Iar brațele tale vor rămăne reci.
Iar atunci, iubirea, va devenii o iluzie.
O șoaptă.
Care se va pierde fără urmă.
Ca fulgul de nea într-o simplă adiere de vânt.

Da. Iubirea ... e ca fulgul de nea.
Albă, plăpândă, neîmpovorată.
Dacă îi vei oferii multă căldură.
Se va topi.
Dacă o ignori. Va devenii un sloi de gheață.

Un sloi de gheață așa cum a fost sufletul tău.
Rece ca o dimineață de ianuarie.
În care privirea ta desena flori de gheață în inima ta.
Și - carapacea aceea...
Da! Aceea care te acoperea de briza călduroasă a dragostei.
Te făcea atât de adâncă.
De încăpățânată.
Atât de spontană.
Și totuși - sub acea carapace erai atât de fermecătoare.

(Și m-ai fermecat.)

Iar vocile acelea - al florilor de gheață.
Țipau din adâncul abisului tău că vor să fie libere.
Că vor să împărtășească fiecare gong al inimii tale.
Cu cei ce vor să te iubească.
Dar - nu a fost îndeajuns că te acoperea acea carapace.
Ci... ori de câte ori, cineva bătea cu degetul la poarta carapacei tale.
Te mai și ascundeai sub o mantie neagră, rece, de iarnă.

Oh! Erai atât de încăpățânată să dai frâu liber sentimentelor.
Și reușeai să te închizi atât de bine.
Încât le făceai geloase, chiar și pe cele mai bune lacăte din lume.

S-au perindat mulți prin fața ta.
Au bătut cu toții la ușa carapacei tale.
Cu entuziasm, cu nerăbdare.
Dar...
N-au primit nici un răspuns.

Și...

Au lăsat entuziasmul acolo și au plecat dezamăgiți.
De propiul lor eșec.
Spunând că acea carapace nu poate fi spartă.
Însă printre aceia, mulți, am fost și eu.
Și am văzut lacătele acelea imense.
Am văzut sloiurile acelea de gheață care te înconjurau.
Și, printre sloiuri te-am văzut.
Oh! Cât de fermecătoare erai.
Și m-am îndrăgostit.
De tine.
De frumusețea ta.

Atunci am văzut cât de frig îți este.
Și timid am început să suflu prin găurile zăvoarelor.
Sperănd că firmiturile călduroase vor ajunge la tine.
Și am suflat.
Cu poezii.
Cu îmbrățișări.
Cu povești.
Cu țopăieli de cuvinte.

Și-am suflat...
Chiar și atunci când ploaia mă lovea din toate părțile.
Și am sulfat și atunci când mi-ai cerut să încetez.

(Dar ceva din lăuntrul tău îmi spunea să continui.)

Și am suflat -
Chiar și atunci cănd acea moleculă de căldură care te-a atins...
Te-a făcut să te retragi sub mantia ta.
Ți-a fost teamă.
Că te vei topii împreună cu sloiurile de gheață.

Și te vei pierde.

Te vei pierde ca roua dimineții în razele dogoritoare ale soarelui.
Că te vei ofili ca trandafirul.
Că petalele tale vor devenii una cu pământul.
Oh! Îți era teamă de orice.

Chiar și de mine.

Pentru că suflam căldură în sufletul tău.
Și sub mantia aceea tremurai.
Tremurai ca frunza veștedă în palida adiere a vântului.
Tremurai printre ruinele carapacei tale.
Și trăgeai cu forță de mantia aceea.

(Dar, ceva te făcea să îți dorești să scapi de acea mantie)

Încercând să te ferești cât mai mult de mine.
Se suflul meu.
De tot ce însemna căldura dragostei.

Însă...

Molatecul vânt te-a surprins când nu te așteptai.
Te-a dezvelit de aceea mantie neagră,rece, ca de iarnă.
Și de sub ea.

Ai apărut tu.

Albă, plăpândă, neîmpovorată.
Ca un fulg de nea.
Chip de heruvim.

Și - mi-ai vorbit. M-am bucurat.

Și - mi-a tresăltat inima când m-ai prins de mână.

Și - m-au trecut fiorii în tot trupul când mi-ai șoptit.

Și - mi-au tremurat ochii când m-ai sărutat.

Și - mi-a plans sufletul când mi-ai spus: TE IUBESC.

Abia atunci am știut că toate astea sunt rodul muncii mele.

Și m-ai răsplătit din belșug.

Cu virginitatea iubirii tale.

Nu cu-o iubire pe care mulți o înțeleg greșit.
Nu cu acea iubire care posedă.
Ci cu aceea care te face să fi liber.
Să zbori în voie, fără să-ți fie frică c-ai să cazi.
Că te vei răni.
Nu. Nu. Nu. Nu cu acea iubire.

Ci cu iubirea pură.

Sinceră.

Respecutoasă.

Iar acum. Suntem doi. Pe acest drum al vieții.
Tu și eu.

Noi.

Ne-am complectat prin întregimea noastră.

Am devenit un singur trup prin defectele noastre.

Defecte ce ne-au ajutat să vedem adevărata flacără a iubirii.

Să ne facă să înțelegem că iubirea cere sacrificii.

Cere răbdare. Cere perseverență.

Dar mai presus de toate...

Iubirea cere mai mult decât acel TE IUBESC.

Iubirea ne cere pe amândoi.

Ne cere răbdarea.

Curajul.

Ne cere statornicia.

Ne cere respectul.

Doar așa putem complecta formula ei.

Te iubesc. Nu pentru ceea ce am fost, sau pentru ceea ce sunt acum.

Ci te iubesc pentru ceea ce sunt, atunci când sunt cu tine.