Capitolul 23
Am pasit usor pe podeaua rece, simtind cum fiorii reci patrund in tot corpul meu. Mergeam pe un drum infinit, nestiind in cotro merg.Era pustiu si linistit. Ma uitam in stanga si in dreapta crezand ca o sa vad pe cineva cunoscut, dar nu era nimeni , doar eu. Am vrut sa ma opresc , sa vad unde ma aflu, dar nu puteam sa ma opresc. Picioarele mergeau fara ca eu sa depun vreun efort.Mergand la infinit am observat o mica fereastra de unde se vedea o lumina orbitoare si din instinct mi-am acoperit ochii cu palma evitand contactul cu acea lumina. Dupa cateva clipe, ochii mei s-au obisnuit cu acea lumina si am privit spre acea fereastra. In fata mea isi facea aparitia imaginea uimitoare a lui Max si al lui Jay. Amandoi stateau in fata unui mormant si plangeau. Inima mi-sa oprit pentru o secunda si nu stiam ce se petrece. Vroiam sa ies din acea incapere , sa merg la Max si la Jay sa vad ce se intampla dar ma simteam blocata in acest spatiu insipid, fara culoare. Am inchis ochii si i-am deschis din nou, dar Max si Jay numai erau acolo, dar in fata mea aparuse o femeie cu privirea rece. M-a privit putin , iar dupa cateva clipe s-a apropiat de mine si mi-a atins umarul.
„ Cand o sa ai de gand sa le zici? Vrei sa se ajunga la ce ai vazut mai devreme? Vrei sa il vezi pe Jay suferind impreuna cu Max? Ia o decizie” imi spune acea femeie, iar dupa aceea se indeparteaza
„ Ce sa le zic? Staiii, opreste-te si zi-mi” spun eu mergand repede dupa ea
„ O sa vezi singura” spune ea continuand sa mearga si neuitandu-se la mine
Am continuat sa ma uit dupa ea crezand ca o sa se intoarca, dar nu a facut-o.
„ Bella, esti bine?” se aude o voce familiara
„ Max? Max, tu estii” spun eu sarindu-i in brate
„ Scuze ca am intarzitat, te mai simti rau? „ spune el punandu-si mana pe fruntea mea.
„ Nu, ma simt bine. Unde e Jay?”
„ Stai linistita, doarme” spune el sarutandu-mi obrazul
Deci a fost un vis, un vis ciudat, dar totusi un vis.Dar daca este un semn? Daca femeia aia vroia sa imi zica ceva? M-am ridicat din pat si mi-am pus geaca pe mine si am iesit repede din casa, cu Max pe urmele mele.
„ Max, nu ma mai urmarii, te rog” spun eu marind pasul
„ Stii foarte bine ca nu mergi nicaieri fara mine. Si chiar acum mergem la spital.” Spune el luandu-ma de mana
„ La spital? De ce?”
„ Bella, de cateva saptamani iti este rau, lesini, te doare capul si multe lucuri. Poate ai racit, trebuie sa fim siguri.”
Dupa un drum destul de linistit in care Max imi povestea ce mi-se intampla mie, din care nu imi aduceam aminte nimic, am ajuns in sfarsit la spital. Max a vorbit cu cativa doctori , iar o asistenta m-a luat de mana si m-a dus intr-un salon unde mi-a facut niste analize. Mi-a zis sa astept cateva ore ca sa vad rezultatele. Eram emotionata, cine stie ce am .
„ Bela, poti intra” ma anunta asistenta
Dupa ce am intrat in cabinet , am vazut o doctorita destul de inalta care se uita pe niste fise, iar privirea dupa fata ei nu imi inspira vesti bune. M-am asezat pe un scaun si am inceput sa ma holbez la acele fise.
„ Bun” spune doctorita luand o gura de aer si venind in fata mea” Acestea sunt rezultatele, pregatita?” intreaba ea, iar eu dau din cap” Nu am vesti bune”
Ohh, stiam eu.
„ Nu am s-o lungesc, asa ca iti spun direct: ai cancer in faza terminala” spune aceasta lasand capul in jos
Ochii mei s-au marit la auzul cuvintelor spuse de doctorita si nu imi venea sa cred ce am auzit. Am luat repede foaia cu rezultatele din mana doctoritei si m-am uitat pe ea vazand cu ochii mei. Imi stapaneam cu greu lacrimile. M-am ridicat dupa scaun si m-am uitat la doctorita din fata mea.
„ Chiar, chiar nu se mai poate fara nimic?” intreb eu cu o speranta in voce
„ Din pacate nu. O sa iti dau doar cateva medicamente ca sa poti sta linistita saptamanile acestea, altceva nu pot face.” Spune ea trista.
„ O sa-mi cada parul?” spun eu
„ Da.” Spune ea
„Multumesc” spun eu iesind pe usa.
Ma gandeam la ce o sa-i spun lui Max. Nu puteam sa ii spun pur si simplu „Max, voi muri” , nu puteam. Ultimele saptamani ? Gandurile mi-au fost spulberate de Max care a inceput sa ma intrebe ce am . M-am uitat in ochii lui care erau ingrijorati si i-am sarit in brate. Si-a dat seama ca e ceva grav asa ca mi-a raspuns la imbratisare si mi-a zis trist” O sa trecem noi si peste asta”
„ Am cancer, Max si nu se mai poate face nimic.” Spun eu uitandu-ma in gol
„ Nuu, asta e imposibil. Exista multe tratamente, operatii care sa te faca sa scapi de asta, nuu . Nu trebuie sa te dai batuta asa usor.” Spune el destul de repede
„ Max, NU SE MAI POATE FACE NIMIC” tip eu incepand sa plang” O sa mor, Max”
„ Ba nu, nu o sa mori, scumpa mea” spune el sarutandu-ma pe frunte
Drmul spre casa a fost foarte tacut. Eu priveam in gol gandindu-ma la ultimile mele saptamani de viata, iar Max se uita in jos luptandu-se cu propriile lacrimi.
