Patru vrajitori, viitori prieteni, isi vor descoperi puterile si abilitatile de vrajitor. Cei patru se intalnesc, unii se indragostesc, si vor creea o Scoala de Magie si pentru Vrajitori.
Mersera o bucata buna de vreme. Se indreptau spre Hogwarts, pe o carare batatorita, marginita de diferiti copaci, de diferite marimi si forme. Erau nerabdatori sa gaseasca o data acest castel. Helga era nerabdatoare sa-i indeplineasca visul mamei sale, Rowena voia sa o ajute pe Helga, Godric voia sa nu mai fie pe drumuri. Isi dorea sa doarma iar intr-un pat moale, exact ca cel de la cabana. Se saturase sa doarma in asternuturi aspre. Cat despre Constantin, ei bine el voia sa-i omoare pe toti si sa descopere secretul lui Godric. Cum de inviase? Cum s-a intamplat? Era imposibil ca un om injunghiat mortal sa se trezeasca deodata si sa nu mai aiba absolut nimic! Mai ales in mijlocul pustietatii. Deodata, Helga se opri. Facu ochii mari, din cauza lacrimilor care incercau sa curga cu nerusinare pe obrajii ei catifelati. Fata cobori de pe cal si cazu in genunchi din cauza piciorului care ceda. - Helga? spuse Godric, apropiindu-se. Esti in regula? - Da, minti Helga. Sunt in regula. Nu am nimic. In fata lor era o batranica. Femeia era in mijlocul drumului, imbracata in nenumarate zdrente, care ii tineau cat de cat cald. Fata ii era alba, ridata; ii scotea in evidenta ochii de un albastru deschis. Batrana tinea in mana o cheie argintie, decorata cu detalii.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Helga se apropie cu grija, cu una dintre mainile ei firave si albe, si atinse spatele batranei. Femeia se intoarse cu repeziciune spre fata si ii zambi. Avea un zambet cald, care te convingea ca este o persoana buna ce merita tot ce este mai bun pe lumea asta. Godric se apropie prudent de bunicuta. Poate era o persoana rea, care voia sa le faca vreun rau. - Va simtiti bine? intreba Helga. Batranica luase o mana de-a fetei in ale ei si ii zambi. - Multumesc ca m-ai intrebat, copila mea, spuse batrana. Pot spune ca sunt bine...am fost si mai rau. Ii multumesc Celui de Sus ca ma ajuta sa ma descurc cum pot si cu ce pot. Ii multumesc ca m-a ajutat sa intalnesc un inger care a indraznit sa vina si sa ma intrebe cum ma simt. Ii multumesc atat lui cat si tie. Ce va aduce pe meleagurile astea? - Mergem la un castel. Am urmarit o harta si am auzit ca trebuie sa fie pe aici. Dumneata stii pe unde este? spuse Helga, privind bunicuta. - Da, draga mea, raspunse femeia zambind. Mergeti pe aceasta carare si il veti gasi. - Multumim, spuse Godric din spatele Helgăi. - Inainte sa plecati, spuse batrana, as vrea sa va dau aceasta cheie. O sa aveti nevoie de ea pentru a patrunde in castel. Femeia puse cheia in mana fetei si o stranse in mana ei. - Aveti grija de voi, adauga batrana. Helga ofta. O framanta inima la gandul ca o batranica neajutorata a ajuns in mijlocul pustietatii de una singura. Nu putea sa o lase aici. Trebuia sa o ia cu ei. Pana la urma ea le dadu-se cheia cu (,) care vor patrunde in castel si vor afla tainele lui. - Va rog sa veniti cu noi, incuviinta Helga. Nu meritati sa fiti aici. Cine stie de cand va aflati aici? Cine stie de cand nu ati mai vorbit cu nimeni? Va rog. - Copila mea, spuse batrana. Ai un suflet prea bun pentru lumea asta. Helga zambi. O ajuta pe batranica sa se ridice. Femeia nu se tinea prea bine pe picioare, asa ca Godric sari in ajutor. Intr-un final reusira sa puna femeia pe unul dintre cai. Batrana statea cu Rowena pe cal. - Helga, spuse Godric. Te rog sa stai tu pe calul meu. Am vazut cum schiopatezi uneori asa ca, te rog. - Multumesc, spuse Helga. Mergeau pe cararea batatorita. Cu cat inaintau, cu atat peisajul era mai sinistru; iarba era inalta si cenusie, cerul innorat si gri, iar copacii goi si uscati. Vantul batea cu iuteala, leganand crengile neatinse ale copacilor. La orizont, se inalta un castel. Din departare parea negru, avand un aer sinistru. Turnurile se inaltau semete spre cerul innorat. Castelul era inconjurat de un lac mare, inchis la culoare. Era Hogwarts. - In sfarsit, spuse Godric usurat. Am ajuns. - Intr-adevar, spuse Helga zambind. A durat ceva, dar a meritat. Toti cinci se apropiau incet spre castel. Caii se chinuiau sa mearga prin iarba inalta si cenusie. Peste putin timp, in fata lor se ivi un pod din marmura alba-cenusie. Helga cobori de pe cal. Daca Godric nu ar fi prins-o, Helga ar fi cazut gramada. Fata il privea in ochi pe Godric. Inimile amandurora bateau cu o putere si o emotie nebuna. Helga isi aduse aminte de ziua in care relatia dintre ea si Godric a fost ,,uitata" de el. Isi aduse aminte de durerile de cap pe care le avea Godric de fiecare data cand se gandea la ea, de fiecare data cand o privea in ochi, de fiecare data cand ii rostea numele. - Godric, spuse Helga. Mai ai dureri de cap? - Nu, raspunse Godric. - Dar, cand te gandesti la mine? - Nu. - Cand ma privesti? - Nu. - Cand imi rostesti numele? - Nu, Helga. - Stii, ce este iubirea? intreba Helga, avand un strop de speranta in voce. Spune-mi. Godric se opri. Incerca sa se concentreze la intrebarea fetei, dar durerea de cap nu il lasa sa raspunda. Se saturase sa traiasca asa. Voia sa cunoasca si el iubirea, exact cum stiau toti, voia sa guste din iubire asa cum puteau toti, voia sa poata iubi asa cum puteau toti. - Nu, gemu Godric transpirat. Te rog, sa nu imi mai pui intrebarea asta. Niciodata. Helga incuviinta din cap. Era trista pentru raspunsul primit, dar acum macar il putea atinge fara ca el sa sufere. Fata se dezlipi din bratele lui. Schiopata incet, alaturi de prietenii ei din urma spre poarta castelului. Se simtea victorioasa pentru faptul ca il gasise.
