Cei patru fondatori ai Scolii Hogwarts

Capitolul 13.

  Se crapa de ziua; soarele mangaia frunzele copacilor, iar printre ramurile acestora se strecurau cate o raza de soare ratacita. Toti stateau la umbra, asteptand urmatoarea destinatie; Helga umbla cu degetul aratator pe foaia de hartie veche a jurnalului. Urmarea fiecare rand, fiecare cuvant scris subtire si ascutit, cu cerneala neagra. Privea des in hartile lui Godric si in cartile de geografie si de astronomie ale Rowenei. Era nedumerita, de aceea se incrunta la fiecare privire pe care o arunca.
  - Urmatoarea destinatie? intreba Salazar, pierzandu-si rabdarea.
  - Nu stiu, raspunse Helga. Nu inteleg.
  Salazar isi dadu ochii peste cap si respira adanc. Isi dorea sa plece cat mai repede de acolo inainte sa se mai intample ceva, care i-ar putea pune in pericol pe prietenii lui. Inchise ochii; tresari cand simti o atingere calda pe una dintre mainile sale aspre: era Rowena, care il privea patrunzator.
  - Ce s-a intamplat? intreba Rowena, cu vocea ei calda. Pari speriat.
  - Nu am nimic, doar mi-am pierdut rabdarea.
  - Asteapta. Trebuie sa avem rabdare daca vrem sa ajungem la Hogwarts.
  Godric se apropie de Helga.
  - Ce nu gasesti? intreba Godric.
  - Ma uit in hartile tale, in cartile Rowenei, iar acest loc de pe harta nu exista.
  Godric arunca o privire si zari locul indicat de Helga: ,,Muntele Gaverus”. Isi ridica o spranceana, in timp ce Helga se uita la el. Cerceta si el, la randul lui, hartile si cartile Rowenei. Nimic care sa aiba legatura cu acest nume. Absolut nimic.
  - Trebuie sa aflam unde este, spuse Helga. Nu se stie cat vom merge. Nu se stie cum va fi vremea.
  - Ai dreptate, dar ar trebui sa mergem.
  - Ce se intampla aici? intreba Rowena, apropiindu-se de ei. Ati gasit pana la urma?
  - Rowena, ai o carte in care se povesteste despre Muntele Gaverus? intreba Helga, uitandu-se la ea cu ochii plini de speranta.
  - Nu cred ca am dar...mama mi-a povestit de el. Imi spunea multe legende legate de el.
  - Mai tii minte macar una dintre ele? intreba Godric.
  - Din cate imi aduc aminte, suna cam asa: Orice muritor ce se duce acolo, trebuie sa raspunda la o intrebare. O intrebare simpla, dar complicata. Trebuie sa raspunda in 3 zile. Daca nu stie, sau daca a dat raspunsul gresit, este impietrit.
  - Acel munte este pazit de cineva sau pazeste ceva? intreba Helga.
  - Nu imi mai amintesc clar dar tin minte ca cel care iti pune o intrebare este o forta care ia chipul unui om. Multi muritori se tem de el...de aceea nimeni nu indrazneste sa ii fure comoara. Absolut nimeni.
  - Si comoara? Ce este? intreba Helga.
  - Nu stiu, raspunse bulversata Rowena. Mama nu a stiut nici ea pentru ca bunica nu voia sa ii spuna nimic. Ii era frica sa mearga acolo.
  - Stii cum putem ajunge acolo? spuse Godric.
  - Nu. Mama a refuzat sa imi spuna. Mereu o intrebam si ea imi raspundea ,,Iti voi pune viata in pericol daca vei afla”.
  Salazar auzea tot ce spunea Rowena, chiar daca era departe de ei. Statea ghemuit, cu fata indreptata spre o floare alba si delicata ca o lacrima; se gandea la ce spunea Rowena. Nu parea adevarat nicio boaba din tot ce povestea. Isi stranse medalionul intr-una din mainile lui mari si murdare; avea dorinta arzatoare de a pleca de aici, de a nu se mai intoarce...bineinteles cu prietenii lui. Avea nevoie de consolare; dorea sa vorbeasca cu bunicul sau, dar de fiecare data cand se gandea la el...supararea isi facea si mai mult loc. ,,Nu ti-am zis ca voi face tot posibilul ca sa-ti ucid prietenii”, erau cuvintele care nu ii dadeau pace lui Salazar. Inchise ochii. Inspira adanc aer si apoi expira zgomotos. ,,Voi face tot posibilul ca sa-i protejez.” isi spunea Salazar de fiecare data cand gandul ii fugea la cuvintele bunicului sau.
  Simti aceeasi atingere calda pe antebratul stang; era Rowena. Fata se uita cu ochii stralucitori la el; o lacrima se prelinse pe unul dintre obrajii catifelati ai fetei si cazu pe antebratul lui. Salazar zambi. Se intoarse la ea, si cu una dintre maini ii sterse ochii fetei. Se ridica in capul oaselor si o privi patrunzator.
  - De ce plangi? intreba Salazar intr-un tarziu. Ce te doare?
  - Inima, raspunse scurt Rowena. Ma doare inima cand te vad ca stai ganditor si adormi mereu cu lacrimi in ochi. Ma doare.
  Salazar ofta. Nu putea sa ii spuna ceea ce simtea cand era trist. Daca ii spunea, iubirea ei pentru el disparea. La fel si iubirea lui pentru ea. Totul se risipea la fel de repede cum a aparut.
  - Nu pot sa spun ce ma framanta, continua Salazar. Nu pot. Daca ti-as spune...nu m-ai mai iubi. Niciodata.
  - Dar ce nu vrei sa-mi spui? incerca Rowena, uitandu-se la el cu ochii plini de speranta.
  - Adevarul, raspunse Salazar. Iti voi spune cand vei fi pregatita.
  - Dar sunt pregatita...
  - Nu, nu esti, o intrerupse Salazar continuand sa priveasca ochii fetei.
  Se pierdea mereu in ei; doi ochi caprui, curati si din pacate...plini de lacrimi. Isi duse o mana la obrazul ei, atingand-o usor; se apropie de ea incet. Cu fiecare inaintare, ii vedea lacrimile atarnate pe fiecare geana. Era atat de aproape; nu voia sa dea inapoi.
  - Ar trebui sa ne continuam drumetia, in loc sa cadem in capcanele iubirii, spuse Godric. Timpul este pretios.
  Salazar se opri. Era atat de aproape; dar nu mai continua. Se ridica in picioare, dezlipindu-se de Rowena si privind-o lung. Ii dadu un ghiont lui Godric, iar acesta il prinse de unul din antebrate, strangandu-l cu putere. Salazar inchise ochii de durere; continua contactul vizual.
  - Salazar, incepu Godric. Ce e cu tine? Te-ai schimbat.
  - Nu e absolut nimic cu mine. Sunt in regula.
  - Nu stii ce e adevarul? spuse Godric incruntandu-se.
  - Iar tu nu stii ce e iubirea? ii spuse Salazar la ureche.
  Godric ii dadu drumul lui Salazar. Ramase intr-un loc, in timp ce se uita la prietenul lui cum se departa. Trebuia sa afle ce a patit; de ce s-a schimbat. Se intoarse la Helga, care il privea atenta. Ii arunca o privire Rowenei, care continua sa se uite la Salazar.
  - Te simti bine? continua Helga.
  - Da, sunt in regula.
  - Esti sigur?
  - Cat se poate de sigur.
  - Ce ti-a spus la ureche?
  - Nimic important, continua Godric. Ar trebui sa plecam...cine stie cat trebuie sa mergem...cine stie unde e...
  - Este la nord-est de aici, continua Rowena, in timp ce privea in jurnalul fetei. Ar parea vreo 25km de aici. In seara asta am ajunge.
  - Cum de...incepu Helga.
  - M-a invatat doamna Jones. Mama a rugat-o sa ma invete sa citesc hartile si stelele. Prima data nu mi-a placut, dar pot spune ca acum le ador. Dar nu mai am cu cine sa invat.
  - Esti sigura de distanta? intreba Godric.
  - Invat lucrurile astea de la 8 ani. Crede-ma, stiu ce spun.
  - In regula atunci, ce mai asteptam? spuse Godric zambind.
  Intr-o ora, caii erau echipati. Salazar prefera sa calareasca singur, de aceasta data; Rowena era lipita de Godric, iar Helga era si ea singura pe un cal. Pornira. Aveau ceva de mers, asa ca pornira la galop. Erau vigilenti; fiecare miscare a frunzelor copacilor, fiecare miscare a firelor de iarba, era studiata in de aproape de Helga. In urma atacului basiliscului, acum orice miscare era considerata un semn de primejdie.
  Toata ziua calatorira, iar seara, spre bucuria lor gasira o poteca, care ducea spre munte. Poteca era formata din trepte captusite cu muschi verde, care le facea sa se piarda in peisaj; era un peisaj cetos. Copacii aveau liane atarnate care ii facea sa arate sinistru.
  Godric se uita la Rowena, care privea uimita peisajul; cobori de pe cal.
  - Rowena? sopti Godric.
  - Asta e, continua Rowena. Exact cum mi-a descris mama.
  Helga se apropie de Rowena; o privea ingrijorata.
  - Rowena, si acum? spuse Helga.
  - Trebuie sa ma duc. Singura.
  - De ce singura? interveni Salazar. Trebuie sa mearga cineva cu tine. Nu te putem lasa.
  - Trebuie sa merg singura, spuse Rowena ferm. Daca vede ca este cineva cu mine, va va impietri. Intelegeti. Va rog.
  - In regula, spuse Godric. Te vom astepta aici.
  Rowena incuviinta din cap. Inainta incet si cu grija, pe fiecare treapta. Era din ce in ce mai prudenta, cu fiecare treapta pe care o urca. Cu cat inainta, cu atat peisajul se schimba intr-unul secetos si lipsit de viata.
  Dadu de o infundatura; deasupra acesteia, era o ceata jucausa care nu statea locului. Se apropie de Rowena si o imprejmui. Fata era speriata, iar inima ii batea mai tare ca niciodata. Ceata se departa de fata si lua chipul unui om; avea o barba alba si incretita, iar ochii erau din ce in ce mai ingusti cu fiecare detalui pe care il observa.
  - Un muritor, incepu silueta, a indraznit sa imi calce teritoriul. Si nu e un simplu muritor, e... Rowena Ravenclaw.
  - De unde stii? spuse Rowena, luandu-si inima in dinti.
  - Pentru ca porti...diadema falsa, ii raspunse silueta.
  Din instinct, Rowena isi duse o mana la diadema.
  - E imposibil, spuse Rowena in timp ce isi dadu jos diadema. Mama mi-a dat-o, cand m-am nascut.
  Silueta se apropie de Rowena. Ii atinse diadema cu unul dintre degete. Zambi.
  - Iti voi demonstra ca este diadema falsa.
  - Nu ai cum, pentru ca nu e, spuse Rowena ferm.
  - Fata draga, spuse silueta atingand fata fetei, cu una dintre maini. Diadema reala nu poate fi distrusa, decat printr-o singura vraja. Iti voi arata o vraja usoara, care poate distruge doar...falsurile. Pune diadema jos.
  - Nu pot sa...
  - Am zis sa o pui! urla silueta.
  Rowena il asculta de data asta. O aseza pe pamant si se indeparta, cand vazu ca silueta isi scoate bagheta.
  - Incendio! striga.
  Didadema lua foc si exploda. In aer erau ramasitele arse ale diademei.
  - De ce? spuse fata.
  - Pentru ca (,) comoara mea este diadema reala. Cea care nu poate fi distrusa.
  Barbatul deschise un pasaj secret, care se afla intr-o stanca; deschise ,,usita” si dezvalui adevarata diadema. Era din argint, presarata cu diamante care scoteau in evidenta piatra albastra din mijloc.
  - Ca sa nu crezi ca te mint, incepu barbatul, iti voi demonstra ca este adevarata diadema. Incedio!
  Aparu un nor de fum gros si innecacios. Diadema ramase intacta; aceeasi marime, aceeasi forma, aceeasi stralucire. Nimic schimbat.
  - Stiu ca ti-o doresti mult, doar este mostenirea familiei tale. Vrei sa aflii intrebarea?
  - Mai mult ca oricand, raspunse Rowena, continuand sa priveasca in gol.
  Se gandea la mama sa; cum a putut sa o minta? De ce nu i-a spus adevarul? De ce? Putea intelege.
  - Cine da nastere copiilor sai si apoi ii devoreaza? Te vei intoarce peste 3 zile, daca iti doresti diadema. Te astept, daca nu vrei sa fii impietrita.
  - O sa ma intorc, spuse Rowena ferm. Promit.
  Peste 3 zile:
  - Ei? Cine da nastere copiilor sai si apoi ii devoreaza? spuse silueta zambind.
  - Marea, rosti ferm Rowena. Raurile si fluviile sunt copii ei. Acestea calatoresc mult timp pana cand, se varsa intr-o mare. Ii devoreaza.
  - Impresionant, spuse silueta zambind. Nimeni nu a stiut sa imi raspunda la aceasta intrebare. Nimeni. Dar tu esti singura care a reusit.
  Barbatul lua diadema adevarata si o puse pe capul fetei. Rowena simti un fior care ii cuprinse corpul, in momentul contactului dintre ea si diadema. Era mai grea ca cealalta.
  - Aceasta diadema, iti va lumina mintea, spuse silueta. Vei vedea totul ,,altfel” decat ceilalti. Vei vedea mai limpede ca niciodata. Mintea ti se va deschide. Si mai ales...te va ajuta la deschiderea unui secret, care asteapta sa fie descoperit de tine si de prietenii tai.
  Rowena zambi. Se simtea usurata. Cobori la prietenii ei care o asteptau cu sufletul la gura. Godric dormea, iar Helga si Salazar o asteptau in liniste.
  - Rowena, spuse Helga sarind in bratele ei. Ai reusit?
  - Da. A fost o intrebare simpla, cu un raspuns complicat.
  - Care era comoara lui? intreba Salazar.
  Ezita. Nu voia ca prietenii ei sa afle secretul diademei. Cjiar daca i-ar putea ajuta.
  - Veti afla la timpul potrivit, raspunse Rowena. Mi-a spus sa nu zic niciodata. Asa ca, trebuie sa tac. Este un secret, iar secretele nu se zic altor persoane decat cu permisiunea posesorilor.