Cei patru fondatori ai Scolii Hogwarts

Capitolul 7.

  Lumina se risipi. In altelierul lui Rogos era o liniste cumplita... apasatoare. Godric statea ametit pe scaun, Rogos statea pe un scaun la birou, consultand niste carti vechi si prafuite, iar Helga plangea la pieptul lui Salazar. Se simtea singura si...vinovata; nimeni nu o va mai mangaia cu atingeri calde, nimeni nu ii va mai sopti vorbe dulci la ureche, nimeni nu o va mai saruta cu ardoare...absolut nimeni. Stranse in mana un colt al hainei stacojii a lui Salazar si incepu sa planga cu sughituri. Salazar o stranse mai tare in brate, in timp ce ii mangaia parul moale. Isi propti buzele carnoase pe fruntea fetei si o saruta usor. Ii sterse lacrimile cu una dintre mainile lui mari. Ii ridica capul si o privi patrunzator in ochi. Se pierdu in ochii ei caprui si rosii.
  - Te rog, nu mai plange.
  - Tie ti-e usor sa vorbesti! spuse Helga, inecandu-se  printre sughituri.
  Printesa se dezlipi de la pieptul cald al lui Salazar, si se apropie incet de Godric. Arata groaznic! Transpiratia ii curgea abundent pe frunte, ranile ii sangerau din ce in ce mai mult, cu fiecare miscare pe care o facea...si ce era cel mai stresant...era faptul ca parea inconstient; statea cu ochii inchisi, bombanind. Se apropie si mai mult de Godric; cu o atingere calda pe obrazul lui insangerat, Godric zambi. Un sentiment de bucurie si de usurare o cuprinse pe Helga.
  - Godric, sopti Helga. Esti bine?
  Godric se uita la ea, ridicandu-si o spranceana(vechiul lui obicei).
  - Godric, spuse Salazar, apropiindu-se de Helga. Spune ceva! Orice!
  Godric se uita la Helga.
  - Ne...cunoastem? Imi...pari cunoscuta, spuse Godric incet.
  Helga se uita la Salazar cu ochii in lacrimi.
  - Sunt eu...Helga Smith. Am fost...
  Un urlet plin de durere o intrerupse pe Helga. Era de la Godric; mii de junghiuri ii sageta capul. Urla pentru a doua oara, fapt care o sperie pe Helga.
  - Imi...pare rau, sopti Helga.
  - Nu...spuse Godric printre gemete, iti face griji. Sunt...bine.
  - Iarta-ma.
  - Nu e nevoie, spuse Godric. Doar...imi bubuie capul de durere.
  Helga se ridica de langa Godric. Nu ii venea sa creada ca ar putea sa ii cauzeze atat de multa durere...iubirii vietii ei. Isi puse pe deasupra pelerina neagra din catifea.
  - Unde pleci? spuse Salazar incet.
  Helga se opri, tinand mana pe clanta ruginita din arama.
  - Unde o sa vad cu ochii.
  - Dar...de ce? spuse Salazar, ridicandu-se de langa Godric.
  Helga se apropie de Salazar, uitandu-se in ochii lui verzi ca smaraldul.
  - Tu nu vezi? incepu Helga. Incerc sa ofer dragoste si...de fapt...ofer durere.
  - Nu spune asta...
  - De ce sa nu spun? De ce sa ma feresc de adevar. Fara Godric...eu sunt un nimeni.
  - Sunt alte persoane, care iti pot oferi cat de multa dragoste vrei, spuse Salazar, incercand sa se refere la el. Persoane care...te iubesc de cand te-au vazut pentru prima data.
  Helga isi puse pe umar gentuta mica din piele, pe care o avea in permanenta la ea; avea in ea bagheta, cartea cu vraji, pana, calimara si...cupa din aur care avea o valoare sentimentala pentru ea. O primise de la bunica ei, care murise de ceva timp.
  -  Te rog. Ramai.
  - Nu pot, spuse Helga, si iesi din incaperea mica si prafuita.
  Salazar isi fixa privire pe usa veche din lemn. Godric se uita la el. Se gandea la fata pe care a vazut-o; o cunostea. Dar nu putea sa isi aduca aminte de ea si de amintirile pe care le avuse. Ceva ii bloca mintea. De fiecare data cand incerca sa ii pronunte numele sau...sa simta ceva pentru ea...mii de junghiuri ii sagetau capul; vroia sa urle de durere.
  Salazar il dezlega pe Godric. Ranile fura descoperite; unele erau mai superficiale, altele ajunsera la os. Hainele ii erau imbibate in sange. Godric se ridica cu ajutorul lui Salazar.
  - Rogos, incepu Salazar.
  Vrajitorul isi lasa pe nas ochelarii in forma de dreptunghi, si se uita la Salazar cu bagare de seama.
  - Ajuta-ne. Te rog.
  Rogos se ridica in picioare si continua sa se uite la Salazar.
  - De ce ar trebui sa va ajut? spuse Rogos.
  Salazar scoase din buzunar un pachet de bani. Arunca pachetul pe biroul vrajitorului si se uita la Rogos.
  - Deci? incepu Salazar. Vrei sa ne ajuti? Te rog.
  - In regula! spuse Rogos dupa ce se uita la bani lacom. Cu ce va ajut?
  - Esti vindecator? intreba Salazar.
  - Da. Am fost.
  - Ma poti ajuta cu ranile prietenului meu?
  - Cred ca pot face ceva. Pune-l pe scaun.
  Salazar il aseza cu grija pe Godric pe scaun. Rogos se apropie de Godric si, rostind niste incantatii, trecu delicat cu mana peste rani. Imediat, ranile disparura.
  In cateva minute, Godric scapa de toate ranile. Se simtea ca nou. Se ridica repede de pe scaun.
  - Multumesc, Rogos.
  - Nu aveti pentru ce. Ma simt bine cand imi practic vechea meserie.
  Salazar se uita cu bagare de seama la Rogos.
  - Si...de ce...
  - Pentru ca...ce e drept...spitalul s-a demolat.
  - La ce spital ati lucrat? intreba curios Godric.
  - La spitalul Sf. Palti. A fost frumos acolo; era un spital modern, cu oameni buni si responsabili. Da'...s-a dus.
  -  Acolo...a murit mama, spuse Godric stand pe ganduri.
  - Cum a chemat-o pe mama ta? intreba Rogos.
  - Beverley Cooper.
  - Aaa...spuse Rogos. Frumoasa femeie. O adevarata comoara.
  - De ce spui asta? intreba Godric.
  - Eu am incercat sa o vindec pe mama ta. Vorbeam in fiecare zi...deveniseram prieteni. Pana cand...a clacat. Innebunisem. Ma simteam vinovat pentru moartea mamei tale. De aceea...am demisionat.
  - Imi...pare rau, spuse Godric.
  - Nu. Mie imi pare rau. Daca reuseam sa o vindec...tu erai cu mama ta.
  Rogos isi puse mana pe obrazul lui Godric. Avea ochii plini de lacrimi.
  - Godric Gryffindor...te rog sa ma ierti.
  - Nu este vina dumneavoastra. Asa i-a fost scris...
  - Adevarat. Dar...daca si mie mi-ar fi fost scris sa o vindec pe mama ta...
  Rogos se uita in ochii mari ai lui Godric. Zambi.
  - Ai...ochii mamei tale. Aceeasi nuanta. Aceeasi forma. Imi aduc aminte cand erai doar un pusti. Un baiat cu parul ciufulit, care ii placea sa faca vraji mereu. Erai...doar un copil, care se bucura de dragostea mamei lui. Si acum...uita-te la tine...esti un flacau frumos si chipes, care infrunta orice pericol. Ai caracterul mamei tale. Intr-o zi am intrebat-o: ,,Iti este frica de ceva? De orice. De moarte?”...iar ea mi-a raspuns: ,,Nu. Intotdeauna voi lupta. Orice ar fi. Si...de ce sa imi fie frica de moarte? Moartea poate fi invinsa.”.
  Rogos tacu. Godric se uita la vrajitorul batran care se simtea vinovat. Ii ridica capul.
  - Rogos. Nu te invinovati. Iti repet...asa i-a fost scris. Nimic nu se intampla din intamplare. Totul are un scop.
  - Ai dreptate, Godric.
  Rogos se indeparta de Godric si zambi. Sciase dintr-un dulap o sabie argintie, care stralucea in lumina razelor de soare.
  - Poftim, Godric. Tine-o la tine. Consider-o un cadou.
  - Multumesc.
  Godric se uita la sabie. Era o sabie frumoasa. O baga in teaca, si se uita in continuare la Rogos.
  - Sabia aceasta a gost a...mamei tale. Ai grija de ea.
  - O sa am mare grija. Iti promit.
  Se lasa tacerea.
  - In sfarsit...o sa mor cu inima impacata. Si toate astea...datorita tie.
  Rogos se lasa moale. Cazu pe podeaua rece din piatra. Godric se apropie de Rogos cu pasi mari.
  - Rogos?
  Rogos se intoarse spre Godric. Zambi.
  - Mi-a sunat ceasul. Am vrut sa mor cu inima impacata. Tine minte, Godric Gryffindor...mereu voi fi alaturi de tine. Mereu...
  Rogos isi inchise ochii. Deveni cenusiu la fata.
  Godric ii mangaie obrazul lui Rogos. Se uita la sabie, dupa care la Rogos. Ochii i se umplura de lacrimi. Salazar se apropie de Godric si ii cuprinse umerii.
  - Imi pare rau, Godric.
  - Si mie.