Marco

Capitolul IX

       - Deci? Ce se întâmplă între voi?întrebă Maria nerăbdătoare.

       - Nimic, am răspuns încă o dată la întrebarea cu care mă stresase de câteva zile încoace. Doar m-a salvat de Paul... de două ori. Și, dacă mă mai întrebi ceva, am continuat înainte să apuce să mai spună ceva, jur că îți închid telefonul în nas!

       - Bine, bine, oftă ea nemulțumită. Dar să ști că te așteaptă.

       - Ce vrei să spui? am întrebat-o și nu știu de ce, inima mea tresări.

       - Păi, mereu se uită in jur când ne întâlnim, deci presupun că așteaptă pe cineva și am o singură idee despre cine ar putea fi vorba, chicoti ea.

       - Termină cu prostiile, am mustrat-o zâmbind. Nu pot lăsa pe nimeni să se bage în viața mea, mai ales acum, când se apropie examenele finale.

       - Știu, răspunse ea încet. Îmi auzise teoriile de prea multe ori. Deci, continuă pe un ton mai vesel, pentru a schimba subiectul, mergi la bal?

       - Da, mama mă obligă să merg. Și tu?

       - Eu am scăpat, le-am spus alor mei că urmează o perioadă grea la școală și vreau să mă axez mai mult pe învățat.

       - Nu pot să cred ca te-au crezut! am râs.

       - Știu, nu? E incredibil! chicoti ea.

       - Ești norocoasă, am oftat. Nu știu ce va fi mai distractiv, să privesc vecinele cum joacă Bingo, sau bătrânul Aron dansând în cadru.

        Râsul Mariei răsună tare prin telefon.

       - Sună minunat! Aproape te invidiez, glumi ea. Distracție plăcută!

       - Mda... mulțumesc, am spus și am închis.

        Weekendul veni repede și săptămâna ce trecuse mă ambiționasem cu toată forța să mă concentrez pe școală. Făcusem și ore suplimentare, băiatul ăsta chiar era greu de scos din minte.

        Ieri, toată ziua umblasem cu mama prin magazine pentru a-mi căuta rochia potrivită pentru bal. Dar, faptul că aveam gusturi total diferite și eram încăpățânate amândouă nu ne ajuta prea tare. Mama era toată paiete, sclipici si pietricele, adică opulență, eu eram culori pastelate și materiale fine, adică simplitate. Într-un final, am ales o rochie albă, simplă, lungă până in pământ, cu decolteu în "V" și mâneci căzute în valuri pentru a-mi lăsa umerii descoperiți. Era perfectă.

        Urma coaforul, ceea ce eu uram cel mai tare. Două mâini străine să îmi tot tragă, întindă și răsucească părul dar, într-un final, rezultatul era satisfăcător, pentru că împletitura într-o parte cu câteva șuvițe rebele ondulate lăsate în jurul feței chiar îmi plăcea.

        Toți eram eleganți, poate prea eleganți și mama era în elementul ei. Ajunși la bal, se comporta perfect, având maniere și ținuta impecabile, demne mai degrabă de un bal regal, nu de o acțiune caritabilă.

        Și iată-mă din nou singură cuc la doar 5 minute de când intrasem in cortul uriaș, special amenajat pentru această ocazie. Îl vedeam pe Paul și el dădu doar din cap în semn de salut, mă bucuram că își învățase lecția.
Bufetul încărcat nu mă atrăgea deloc, în schimb mi-am pus un pahar de limonadă și m-am așezat pe un scaun, la o masă aparent goală. Unii oameni dansau, alții povesteau între ei, unii erau la masă și mâncau și alții tocmai cărau pachete cu lucruri aduse pentru donații.

       - Locul ăsta e ocupat, domnișoară, am auzit o voce dureros de cunoscută.

        M-am întors încet.