Marco

Capitolul XI

        Marco era întins în pat și din când în când se crispa din cauza durerii. Stăteam lângă el și cu o compresă îi tamponam fruntea de transpirație. Rochia mea era ruptă și pătată cu sânge, dar nu îmi făceam deloc griji pentru asta. Poate doar pentru faptul că era sângele lui...
Îl uram pe Paul pentru ceea ce făcuse, îl uram din adâncul sufletului și aveam de gând să îi spun tatei despre asta. Nu, nu voiam să par o fetiță care fuge în brațele tatei când dă prima dată cu fundul de pământ, dar singură știam că nu prea aveam ce să rezolv.

        Îmi trăgeam nasul mereu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile și de fiecare dată când reușeam să mi le înghit, ele reveneau în forță.

       - Elena, șopti el, căutându-mă cu privirea.

       Am tresărit când mi-am auzit numele, faptul că mă căuta pe mine îmi făcu stomacul să vibreze.

       - Șsst, sunt aici, am șoptit blând. Dormi, odihnește-te.

        Cuvintele mele parcă l-au liniștit cumva, respirația lui devenea încet tot mai egală și mi-am dat seama că a adormit.

        M-am ridicat cât de ușor am putut și m-am dus în bucătărie, unde Andrei îmi pregătise un ceai.

       - Nu ar trebui să îl ducem acasă?

       - Aici e casa lui, Elena, răspunse el și îl vedeam mocnind. Îmi imaginam cum se simțea, văzându-și cel mai bun prieten în asemenea hal. Și sunt convins că nu l-ar primi tatăl lui așa.

        L-am privit confuză. Era rănit, ce părinte își respinge copilul când are cea mai mare nevoie de el?

       - Ce se întâmplă între ei? am intrebat temătoare.

       - Aș putea să îți povestesc eu, sau poți să îl lași pe el să îți spună.

       - Cred că va vorbi despre asta când va fii pregatit, am spus încet. Dar rănile lui...

       - L-am mai vazut așa, recunoscu Andrei. Niciodată nu îi este frică. În plus, la spital se pun întrebări.

       - Poate că asta ar trebui să facem, ar trebui să îl băgăm în pușcărie pe nenorocit!

       - Gândește-te puțin, spuse Andrei aplecându-se în față, ce dovadă ai că el a fost? Și, ținând cont că familia lui învârte totul în orașul ăsta, cine crezi că va avea mai mare dreptate?

       Știam că are argumente solide, dar dorința de a-l face pe nenorocit să sufere era mult prea mare.

       - Nu ar trebui să mergi acasa? Ai tăi știu unde esti? Mă întrebă el, privindu-mă îngrijorat.

       - Da..., adică nu, nu știu, am tresărit, gândindu-mă că ai mei probabil sunt extrem de îngrijorați. Dar... Marco...

       - E pe mâini bune, zâmbi el și începeam să îl plac destul de mult pe băiatul ăsta. Ști... mă bucur că te-a gasit. Văd lucruri noi la el, lucruri pe care nu credeam că o să le vad vreodată.

       Ochii mi s-au umplut de lacrimi și mi le-am șters repede cu dosul palmei. M-am dus înapoi lângă patul lui Marco și l-am sărutat ușor pe frunte. Nici nu îmi dădusem seama când acest băiat pus mereu pe scandal îmi intrase atât de adânc sub piele.

       Andrei îmi chemă un taxi și am tresărit, amintindu-mi ceva.

       - Andrei, eu nu am... poșeta. A rămas în cort când noi am ieșit, am spus rușinată. Nu aveam nici un ban.

       Băiatul se căută în portofel și îmi întinse trei bancnote, puțin mai mult decât era necesar. "Pentru orice eventualitate", spuse el.

        I-am mulțumit de câteva ori și am urcat în mașină cu inima strânsă. Îl pusesem pe Andrei să promită că mă anunță când vede si cea mai mică schimbare la Marco și tot nu mă liniștisem complet, nici după ce el imi facu pe plac.

        Mă gândeam și la o scuză pentru ai mei, dar la orice ma gândisem suna ridicol, nu aveam idee ce o să le spun și începea să îmi fie frică de reacția pe care o vor avea când mă vor vedea asa. Spre marele meu noroc, casa era cufundată în beznă când am ajuns, așa că primul lucru pe care l-am facut a fost să i-au repede telefonul și să formez numărul tatei.

       - Alo? răspunse el și îmi dădeam seama după tonul vocii că suspecta ceva.

       - Tată, eu sunt. Am venit acasă.

       - De ce nu ne-ai anunțat, Elena? Am fost îngrijorați, nu te mai găseam! Dacă nu ne spunea Paul că nu te simți bine și că te-a dus acasă, nu știam unde esti!

Așa deci, nemernicul avuse atât de mult tupeu încât să vorbească cu ai mei primul și să facă și pe sfântul. Nu voiam să vorbesc cu tata la telefon despre cele întâmplate în seara aceasta, așa că am intrat puțin în joc.

        - Da, mi-a fost rău. Să nu te atingi de fursecurile alea de pe mese, am încercat chiar să fac o glumă proastă. În grabă, mi-am uitat și poșeta acolo. Iartă-mă, tată.

       - Bine, mă bucur că ești bine. Venim și noi într-o jumătate de oră, nu o să mai supraviețuiesc pentru încă o mamba.

       Am răsuflat ușurată și am fugit sus, urcând câte doua trepte, m-am băgat sub dus și m-am spălat repede, frecându-mi pielea cu buretele atât de tare încât toată s-a înroșit, apoi m-am îmbrăcat cu haine curate. Nu după mult timp se auzi mașina părinților mei părcând în garaj.

I-am întâmpinat în sufragerie și privirea mamei mă îngheță, însă nu spuse nimic, bănuisem că tata deja discutase cu ea în mașină.

       - Eu merg în dormitor, anunță ea. Am avut parte de suficiente migrene în seara asta.

        Rămași singuri, tata merse la mica măsuță cu tărie și își turnă un pahar, apoi se așeză obosit în fotoliu.

       - Acum îmi spui ce s-a întâmplat cu adevarat?

        M-am așezat turcește la picioarele lui și i-am povestit tot, evitând să menționez partea cu sărutul.

       - Paul a facut asta? întrebă el șocat.

       - Da, am răspuns cu lacrimi în ochi. Și nu poate scăpa atât de ușor, ce e de facut?

       - Au fost martori?

        - Nu, din păcate.

        - Nu știu cum să îi dovedești vinovăția. Nu ai martori, provine și dintr-o familie puternică... e cuvantul tău împotriva cuvântului său.

       - Nu e corect, m-am răstit și o lacrimă îmi alunecă pe obraz.

       - Viața nu e corectă mereu, draga mea.

        Mi-am pus capul pe picioarele lui și tata mă mângâie pe păr.

       - Ce simți pentru acest băiat?

        Știam că va urma și această întrebare.

       - Eu... încă nu știu, am spus. Îl plac, chiar mult, dar după tot ce a spus Paul despre el... Tată, chiar e adevarat?

       - Am auzit și eu despre acel incendiu, acum vreo doi sau trei ani. Dar, ar fi mai bine să auzi o explicație chiar de la el, nu crezi?

        Am dat din cap și am stat lângă el încă cateva minute bune. Îmi făcea bine și reușise să mă liniștească. Dar, gândul meu tot la Marco rămase și abia asteptam să îl văd a doua zi.