Marco

Capitolul III

        Am deschis ușa, tremurând din toate încheieturile. Calmează-te, Elena! Nu e ca și cum te-ar pune pe scaunul electric acum! Dar, probabil că în acest moment, cu inima bubuindu-mi în piept, aș alege mai degrabă varianta asta.

        Am pășit cu o hotărâre falsă și l-am văzut. De fapt, despre ce vorbesc? Doar pe el îl mai vedeam acum! De parcă se estompase întreaga cameră, clădire, întreaga lume ca noi să putem rămâne conectați prin priviri. Arăta... diferit. Anii ce au trecut l-au maturizat, era un bărbat în toată puterea cuvântului. Și încă ce bărbat...

        Părul, deși nu la fel de mare, îi era dat pe spate și puțin deranjat, bănuisem că își trecuse degetele prin el. Blugii îi erau mulați pe coapsele lui mult prea definite și pe umflătura din față, la care mă rugam în gând să nu mă holbez ca o idioată, cămașa din bumbac care lăsa să se vadă forma pieptului său mult mai lat și mai făcut, acoperită și de un sacou. Fața îi era încadrată de o mică barbă, avea câteva linii lângă ochii aceea cenușii extrem de frumoși și verdictul era deja dat în mai puțin de două secunde: era un bărbat al dracului de sexy! Și eu, care credeam că Marco cel tânăr era wow, aveam în fața mea acum o variantă mult mai atrăgătoare! Cum naiba voi trece cu bine peste întâlnirea asta acum, știind cum m-a făcut acest bărbat să mă simt în brațele lui?

       - Elena, spuse el, ridicându-se automat în picioare.

       - Marco, am spus redresându-mi vocea înainte, pentru a nu-mi tremura când vorbesc.

        L-am văzut privindu-mă din cap până în picioare și un mic zâmbet îi apăru în colțul buzelor. La naiba cu tine și cu perfecțiunea ta amărâtă!

       - Am înțeles că ai nevoie de cineva pentru niște planuri de construcție, am spus, luându-mi postura serioasă de arhitect. Pot să te transfer la un coleg, care are vastă experiență în ceea ce cauți tu.

        Te rog să spui da! Te rog să spui da!

       - Nu vreau pe altcineva.

        Vocea lui îmi explodă în stomac.

       - Dar, experiența pe care o are...

       - Vrei să scapi de mine, Elena? Mă întrebă el, privindu-mă fix.

       - De ce eu, Marco? Am lăsat un oftat să îmi iasă pe buze, simțind cum tristețea mă cuprinde din toate părțile.

        - Nu am știut că ești tu, vorbi el și parcă am simțit în tonul vocii lui un fel de scuză. Nu mi-au spus numele până astăzi.

        Ce? Adică... of, Doamne, deci nu o făcuse intenționat?

       - Nu pot sa fac asta, am spus încet.

       - De aceea m-ai tot amânat?

        Am văzut aceeași tristețe din mine, reflectându-se în ochii lui și un sentiment de vinovăție pe care nu îl înțelegeam puse stăpânire pe mine.

       - Nu, am spus cu seriozitate. Nu știam că ești tu.

        Uimirea se citea pe chipul lui, apoi se așeză pe scaunul de mai devreme, trecându-și mâna prin păr.

       - Soarta poate fi o adevărată curvă câteodată, nu-i așa? Zâmbi amar.

       - Am încetat să mai cred în soartă cu mult timp în urmă, am spus încet, mai mult pentru mine.

       - De ce nu vrei să mă ajuți? L-am auzit întrebându-mă.

       - Oh, haide! Nu e evident? Am ridicat o mână, dându-mi ochii peste cap și i-am văzut privirea întunecându-se.