Marco

Capitolul XIV

       - Marco, băiete, mă bucur să te văd! Exclamă Manu dând mâna cu el și strângându-l în brațe, într-un mod ciudat și stângaci. Arăți mult mai bine!

       - Mă simt bine, răspunse Marco și Manu îmi zâmbi călduros.

       - Nu știu ce îi faci, Elena, dar să nu te oprești.

       - Se numește dragoste, Manu bătrâne, ar trebui să încerci și tu. Asta daca nu ți s-au uscat coaiele de tot!

        L-am privit acuzator, dar el râdea cu atât de mare poftă, încât m-a făcut și pe mine să zâmbesc.

       - Poate că sunt puțin ruginit, dar nu am împietrit de tot, răspunse acesta chicotind. Și să nu uit, ai un plic gros care te așteaptă încă de la victoria cu luptătorul profesionist.

       - A fost o luptă pe cinste, rânji Marco.

        Manu îi zâmbi înapoi.

       - Ești gata de antrenament?

        Da, Marco era pregătit. Eu nu eram. Încă nu știam dacă era o idee bună faptul că se lupta, dar nu voiam nici să îi impun ceva, sau să îl schimb în vreun fel. Era perfect așa cum era.

        M-am îndreptat și eu spre scaunele lipite de perete și m-am așezat, privind cum iese din vestiar îmbrăcat lejer și Manu cheamă un alt băiat, pentru a intra în ring împreună. Nu era o luptă adevărată, ci doar pentru antrenament și acum nu mai eram atât de încordată.

        După aproximativ o oră, Andrei intră agitat în sala de box, ne căută cu privirea și când ne observă, se apropie repede și încruntat. Merse lângă Marco, îi șopti ceva la ureche și i-am văzut discutând ceva aprins, apoi Marco veni spre mine nervos, în timp ce el se întoarse și plecă.

       - Ce s-a întâmplat?

       - Doi polițai au fost la noi acasă acum o jumătate de ora, vorbi el rar și privindu-mă precaut. Au pus întrebări despre mine și vor să mă prezint la secție.

       - Dar... de ce?

       - Am fost spitalizat pentru supradoză, Elena. Tu despre ce crezi ca e vorba?

        Cuvintele lui mi-au făcut picioarele să tremure, în timp ce îl priveam cu teamă.

       - O să fie bine, spuse el, dar vocea îi trăda neliniștea. Uite, merg până la nenorociții ăia să le răspund la câteva întrebări și gata, da? Mă întrebă, cuprinzându-mi fața în mâini.

       - Vin cu tine.

       - Elena, îmi oftă el numele, nu mai vreau să te târăsc prin căcaturi dintr-astea.

       - Nu îmi pasă, vreau să fiu lângă tine, indiferent de situație. Și tu ai face la fel.

        Mă privi câteva secunde, apoi își trecu o mână prin păr.

       - Haide.

        Marco îl salută pe Manu și mă luă de mână, mergând la motorul lui și îndreptându-ne spre secția de poliție. Acolo am fost îndrumați pe același coridor în care fusesem cu tata, doar că acum mergeam în altă cameră. Un sentiment puternic de deja-vù pusese stăpânire pe mine.

       - Marco Sima, se prezentă el celor doi polițiști. Se pare că erau mereu pe perechi, ca și în filme. Am auzit că mă căutați.

        Cei doi îl priviră lung și unul din ei spuse, făcându-ne semn spre scaunele din față birourilor.