Marco

Capitolul XX

        Maria mă privea îngrijorată, sorbind încet din paharul ei cu milkshake.

       - Și dacă e nevinovat?

       - Nu stiu ce să mai cred, Maria. Sunt atât de confuză, încât nici să dorm nu mai pot.

       - Dar, el ce a spus mai exact?

        Cuvintele ei mi-au adus aminte de conversația noastră de ieri. Marco mă sunase.

       - Alo? Am răspuns.

       - Elena?

        Vocea lui îmi facu stomacul să tresară violent. Era el.

       - Marco? Am șoptit și m-am așezat pe pat, simțind cum îmi tremură picioarele.

       - Ești bine?

         El mă întreba asta?

       - Da, am șoptit. Tu?

       - Sunt bine, răspunse grav. Mi-e dor de tine, iubito.

        Am simțit cum două lacrimi se preling încet pe obraji și am închis ochii. Da, și mie îmi era dor de el. Mai mult decât își putea imagina, dar îndoielile nu mă lăsau să îi spun asta.

       - Sunt nevinovat, Elena. Îți jur.

       - Chiar vreau să te cred, Marco, chiar vreau, am suspinat. Dar, cu atâtea probe...

       - La naiba cu ele! Se răsti el nervos. Nu știu cum au reușit să mi le bage pe gât, dar o să aflu.

        A respirat adânc, apoi spuse:

       - Procesul e săptămâna viitoare. Dumnezeu știe ce va fi de atunci. Te iubesc, Elena, să nu uiți nici macar o clipă asta.

       - Și eu te iubesc, am spus, însă era prea târziu. Închisese deja și nu mă auzise.

       - Crede că cineva i-a înscenat asta? Întrebă Maria uimită.

       - Așa cred. Dar, singurul la care mă gândesc este Paul și el nu avea de unde să știe despre cadoul mamei lui și nici nu s-au întâlnit ca să fie suficient de aproape, pentru a-i lua bricheta. Nimic nu se leagă, Maria, totul duce doar spre el.

        Am oftat. Simțeam nevoia să merg acasă și să îmi găsesc ceva de făcut, pentru a-mi ocupa cumva mintea.

        Am intrat în casă și m-am descălțat la intrare, apoi am tranversat sufrageria cu gândul să mă refugiez în camera mea, când mama mă strigă, scoțând capul din bucătărie.

       - Elena, scumpo, vino puțin te rog.

        Scumpo?

        Am trecut peste șoc și am intrat în bucătărie. Un miros familiar, pe care nu l-am mai simțit de foarte mult timp, îmi inundă simțurile.

       - Gătești? Am întrebat-o șocată. Dar, unde e Ana?

       - I-am dat liber astăzi și nu te mai preface atât se mirată, se încruntă ea, dar continuă să zâmbească. Ți-am pregătit prăjitura ta preferată.

        Și, într-adevăr, scoase o tavă plină cu prăjitură cu brânză din cuptor.

       - Nu ai mai făcut-o de când eram mică, am spus.

       - Știu, dar nu știam cum să te mai înveselesc puțin, așa că mi-am adus aminte de ea. Îți place? Zâmbi ea văzând că deja mă serveam,
cu riscul de a mă arde la degete.