Marco

Capitolul X

        Ne plimbam de mână pe străduțele pustii din centrul vechi al orașului, nu prea departe de cort. Aveam sacoul lui Marco pe umeri și îi inhalam din când în când mirosul plăcut. Ne-am așezat la un moment dat pe o bancă și el își aprinse o țigară, dându-și capul pe spate și lăsând fumul să iasă alene.

       - De cand fumezi? l-am întrebat.

       - De la cinșpe ani, răspunse el simplu. Te deranjează? mă întrebă apoi repede.

        Am dat din cap că nu.

       - Și acum câți ani ai?

       - Douăzeci și patru.

        Avusesem dreptate, era mai mult un bărbat decât un băiat, dar nu mă deranja acest detaliu.

       - Povestește-mi despre tine, i-am cerut.

       - Ce vrei să ști?

       - Vorbește-mi despre familia ta, m-am hotărât.

       - Sunt singur la părinți, se încruntă el, de parcă nu îi plăcea să vorbească despre asta. Mama este o persoană minunată, în schimb tata... e doar un nenorocit, se strâmbă și lăsă fraza în aer, trăgând încă o dată din țigară și apoi privind-o fix.

       - Nu trebuie să îmi spui, dacă nu vrei.

        Își întoarse capul și mă privi blând, apoi își trecu degetele peste obrazul meu.

       - Ești atât de dulce, cum de nu am văzut asta până acum? vorbi mai mult pentru sine.

       - Poate, pentru că erai prea ocupat cu altcineva, i-am sugerat și el zâmbi, dând din cap.

       - Îmi place când ești geloasă.

       - Nu sunt! Am sărit.

        Mă privi pe sub sprâncene si simțeam cum mă citește. Îmi intra sub piele.

       - Toate târfele astea sunt o distracție, o distragere pentru mine. Dar, niciodată nu am avut ceva serios cu nici una.

       - De ce ar fi diferit cu mine? l-am întrebat temătoare.

       - Nu știu, ridică el din umeri. Știu doar că atunci când te văd, toată tensiunea dispare, indiferent cât de futută mi-a fost ziua.

       - Aici erai!

        Vocea lui Paul răsună în liniștea nopții și amândoi ne-am ridicat în picioare. Ochii mi s-au mărit de teamă și confuzie, pentru că nu era singur. Încă cinci siluete îl însoțeau și aveau o postură amenințătoare.

       - Ce dracu mai vrei? mârâi Marco.

       - Deci, m-ai respins pe mine pentru corcitura asta? Oh, draga și prostuța mea Elena, hai să îți spun câte ceva despre eroul tău.

        Marco se poziționă în fața mea, aplecându-se ușor în față într-o poziție defensiva.

       - Las-o naibii în pace, îl avertiză el.

       - De ce nu vrei ca ea să afle adevarul? Ai ceva de ascuns? întrebă Paul rânjind, apoi continuă privindu-mă și arătând cu degetul spre el: ultimii doi ani de școală și i-a petrecut la scoala de corecție, acum trei ani și-a bătut tatăl până l-a băgat în spital și apoi și-a incendiat casa!

       - A fost un accident! strigă Marco încordându-se și mie nu îmi venea să cred ce tocmai auzeam. Dar, partea cea mai șocantă era că el nu nega aceste acuzații.

       - Minți! țipă Paul. Acum, ți-ai pus labele jegoase pe ea. Cum ai vrajit-o, ha? Sunt foarte curios să aflu, pentru că și așa nu ai ce să îi oferi. Ești un nimeni!

        În acel moment Marco sări asupra lui și îi stinse țigara, care încă o mai ținea în mână, direct de obraz, apoi îl lovi atât de tare în față, încât l-am văzut pe Paul scuipând sânge. Doar atât a apucat, pentru că ceilalți s-au apropiat și ei. Doi l-au prins de brațe, chinuindu-se să îl țină, în timp ce ceilalți au început să îl lovească cu pumnii și cu picioarele.

       - NU! am țipat disperată, dar unul dintre ei își înfășură brațele în jurul meu și mă ținea strâns, ca într-o menghină. Nu, nu, vă rog! VĂ ROG!Nu! LĂSAȚI-L ÎN PACE!

       Strigătele mele erau în zadar, pentru că ei nu se opriră până când Marco nu era acoperit de sânge. Paul își scoase batista din buzunar și își tamponă cu ea buza.

       - Asta, rânji el, e ca să ști cu cine ai de-a face. Dar nu mă voi opri aici, am să te distrug până am să te văd cum te târăști ca un vierme!

        Apoi le făcu semn celorlalți și împreună se îndepărtara spre cort. Am fugit într-un suflet și m-am oprit câteva secunde deasupra lui, privindu-l îngrozită. Hainele, cămașa albă acum era roșie, fața lui... fața lui deja se umfla și era acoperită de sânge. M-am ghemuit lângă el și am tras de umerii în valuri ai rochiei mele, până când aceștia au cedat și i-am șters cât de bine și ușor am putut fața.

       - Marco, am șoptit și lacrimile îmi încețoșau privirea. Marco, poți să te ridici?

        L-am auzit gemând greu când a încercat să se miște, dar dădu încet afirmativ din cap.

       - Haide, te ajut eu.

        I-am trecut o mână pe după gâtul meu și l-am sprijinit cât de bine am putut. Era greu, extrem de greu, însă după câteva încercări, am reușit să îl ridic în picioare și ne-am îndreptat împleticindu-ne spre prima bancă, pe care l-am așezat cu grijă. Apoi, i-am cautat telefonul în buzunare și am apelat numarul lui Andrei.

       - Alo?

       - Andrei, am spus sugrumată de lacrimi. Am nevoie de ajutor.

        Nu chemasem un taxi de frica șoferului, care ar putea pune prea multe întrebări, sau mai rău, ar putea chema poliția. Iar eu, în momentul ăsta, nu eram sigură ce era mai corect de făcut.