Doar eu și cu mine...

Capitolul 27: ,, Vieți de rahat!"

Alerg până aproape cedez, dar din fericire ajung până la urmă în oraș. Mă așez pe un trunchi de copac tăiat de la intrarea orașului și îmi recapăt răsuflarea. Mă simțeam slăbit, simțeam nevoia să beau ceva, să uit de tot, să fug, să dispar, la naiba! Oriunde aș fugi vina mă va urmări peste tot.

Ai omorât-o!

- Ba nu! îi răspund conștiinței mele țipând în pustietatea aceea.

Ești un criminal!

- Taci!

Trebuia să mori tu, nu ea!

- Știu asta, la naiba!

Avea toată viața înainte, dar tu i-ai luat șansa la viață!

- Să te ia dracu'! țip și dau cu pumnul în cioată.

Criminalule!

Strâng din dinți și încep să fug iar încercând să nu mă mai concentrez la acea voce nenorocită care mă distrugea.

Alerg, alerg, alerg...

După încă o oră de alergat ajung în centru orașului si intru într-un club. Îmi iau o tărie de băut, după care ies fulger din acel local unde vedeam pițipoancele acelea blonde si cu ochii nergi...ca Lia. La dracu', cum s-o compar pe frumoasa mea Lia cu niște târfe?

Beau un sfert din sticlă și merg înainte. Nici eu nu știu unde. Dar continuam să merg până ajung la pistă. Cu durerea ce-mi zvâcnea în pipet ca o furtună ce lovise corabia unor pirați, fac pași mici privind în pământ de parcă mă așteptam să mă apuce cineva de picioare.

Dar niște suspine de plâns îmi trag atenția. Mai fac câțiva pași și lângă banca din fața pistei, prin făramele de luminite ce veneau de la niște stâlpi poziționați pe de o parte si dr alta a cărării ce aducea către locul acesta, observ o siluetă mică înghesuită pe jos lângă bancă având privirea îndreptată către cer și prin lumina lunii combinată cu cea de la felinare, îi observ niște lacrimi curgându-i pe obraji. Cu cât mă apropii mai mult, cu atât recunoșteam cât mai mult trăsăturile. Îi observ perfectul nas, și acele buze... Teresa. Ce face ea aici? Ce a pățit? De ce plânge?

Nu-mi observase prezența, dar suspinele ei îmi rupeau sufletul. Oare iar a avut probleme cu scorpia de sor-sa? Eu mă apropii cât mai mult de ea, iar ea își îndreaptă puțin privirea în partea mea, după care și-o lasă-n jos și-și șterge lacrimile. Și eu cu inima frântă de durere, mă așez lângă ea cu sticla încă în mână și-o cuprind în brațe, dar simt cum ea se încordează și parcă îi aud o înăbușire ce se asemăna cu un lătrat nervos, după care aud o voce groasă ce, nicidecum nu era ai fetei roz, pe care o știam eu:

- Ai 6 secunde să-ți iei mâinile jegoase de pe mine.

Stau puțin și realizez că tocmai am fost îndepărtat de un pumn de fata pe care o luasem cu câteva secunde în brațe. După ce-mi mai trece din durere și după ce o analizez mai mult, îmi dau seama că ea nu are nicio urmă roz pe ea. Vrăjitoarea? Ce caută aici?

- Ce vrei, clovnule? vorbește vrăjitoarea cu vocea ei mai groasă ca a mea.

- Îmi pare rău, mormăi eu scuzându-mă, și, având încă sticla în mână ce nu-i dădusem drumul nici măcar cand aceasta mă lovise, mă așez lângă vrăjitoare la fel de ghemuit ca ea.

- Ce naiba vrei?

- Credeam că e sora ta...

- Adică verișoara ta?

- Ce? Vorbeam noi fără să ne privim unul pe altul privind cerul și ascultand cum vântul murmură la urechile noastre.

- Dede e acasă, răspunde ea tăios încă având ochii umezi.

- Vorbeam de Teresa.

- Aia nu e sora mea.

- Dar voi...

- Nu e sora mea!

Țipă atât de tare cu acea voce la urechea mea, încât vocea ei mi se imprimă în cap. Tac și înghit în sec aducându-mi aminte de ea...și mai dau pe gât o gură de tărie din sticlă.

- Dede mi-a povestit multe despre tine.

- Macar ea să mă aprecieze.

- Mi-a zis că te adoră.

Ea ridica sprâncenele mirată oarecum.

- Mi-a zis că o perioadă, până să apară ea, nu ai mai râs de la un accident cu părinții tăi și că i-ai pierdut în acel...

- Oprește-te, îmi ordonă ea și fac așa cum zice, nu pentru că era posibil sã se simta prost din cauza asta, ci pentru că riscam sa-mi mute iar maxilarul din loc.

- Mi-a mai zis că și nu te-a văzut niciodată plângând. Ar fi trebui să mă simt onorat c-am văzut niște fărame de durere pe chipul tău?

- Ar fi trebui să te simți unic. Ești primul și ultimul care m-a văzut așa. Eu nu prea îmi expun sentimentele.

- Avem un lucru în comun.

- Când sunt tristă, am aceeași expresie de psihopată. Când sunt fericită, aceeași expresie de psihopată, când sunt nervoasă, ghici ce?

- Expresie de psihopată?

- A, nu. Expresie indiferentă. Nici nu știi când sunt pe cale săte lovesc.

- Două lucruri în comun, spun iar ea scoate un râset amar.

Ridic sticla să mai iau o îngițitură și abia atunci realizasem cât de tare era alcoolul acela, atunci Vanesa mi-a liat sticla și dăfuse dintr-o înghițitură jumătate din sticlă pe gât.

- Pot să am încredere în tine? mă întreabă ea și-și întoarce privirea către mine și-o observ ochii negri de la rimelul negru întins.

- Da...

- Adu-mi niște tărie. Mai multă! Vreau să uit de tot.

Peste 30 de minute mă întorc cu 2 sticle, una pentru mine și una pentru ea. Când ajung, o găsesc la același loc.

- Să uităm de rahatul ăsta de viață, spune și dă pe gât una dintre sticle.

Mă uitam la ea și realizasem că de data asta chiar își arăta durerea. Ochii îi erau îndurerați. Mă așez lângă ea după care, deschid și sticla mea:

- Am luat o sticla pentru tine, și una...

- Tot pentru mine, spune ea și îmi oa sticla din mână înainte să iau vreo gură. Ia, zi-mi, tu ce ai patit de ești așa distrus.

- A murit...

- Iubirea?

- Da...

- Hai, dă-i drumul. Vreau să intru și-n altă poveste de rahat în afară de a mea.

- E vorba de o ea... Ce nu o voi mai putea recupera niciodată. Și mai rău, i-am luat șansa de a trăi.