Doar eu și cu mine...

Capitolul 34:,, Scrisoarea"

     Femeia ce presupune a fi mama mea, și a Teresei, se trântește înnebunită în fața spitalului și începe să urle. Eu mă aflam la intrarea în spital și mă apropii de ea.

   — Stai departe de mine. Sunt nervoasă și nu știu ce pot face la nervi.

    Eu nu mă opresc. Continui să mă apropii de ea. Cu pași mici,a ajung lângă ea. Urla, plângea, țipa, își descărca nervii. Mă aplec către ea pentru a o mângâia pe cap, dar ea tresare și își îndreaptă privirea aceea cu ochii roșii... Cearcănele parcă i se mărise, dar în afara cearcănelor observasem altceva, observasem durerea, amarul, tristețea din ochii aceia. Ea îmi respinge mâna și vrea să mă îndepărteze de ea împingându-mă și țipând plângând, dar eu n-o lăsam să mă îndepărteze de mine și mă luptam cu ea pentru a o cuprinde îm brațe. Când văzuse că era atât de slăbită și nu putea lupta cu mine se lasă liberă și cuprinsã de către brațele mele. O iau în brațe și-o strang cât de tare puteam în timp ce ea plângea și femeia îmi răspunde la îmbrățișare disperată.

   — Sunt o mamă îngrozitoare! urlă în timp ce se ținea de bluza mea.

   — Ești, spun și eu în sughițuri de plans. Dar te poți reface. Teresa are nevoie de tine ca mamă, nu ca o plângăcioasă.

   — Și de tine ca soră, murmură ea iar eu înghit în sec.

   — Va fi bine.

   — Nu! Nu! Sunt o nenorocită! urlă din nou plângând și lovindu-mă ușor cu pumnii în piept.

    Încercam s-o calmez însă nu puteam, era foarte agitată iar eu păream neputincioasă.

   — Va fi bine!

   Țipam la ea în continuare ca va fi bine însă degeaba. Nu mă asculta. Atunci o prinsesem brutal în brațe, îmi lipesc fruntea de capul ei și-i soptesc:

   — Va fi totul bine, mamă...

      Roby Pov:

    Vanesa nu era pe nicăieri. O căutasem în garsoniera, la pistă, nicăieri. Ar trebui să fie la școală, însă nu e nici acolo. Probabil e la spital oa sora ei, însă cum de și-a dat orgoliul laoparte?

   Nu voiam s-o las singur în momentele de acest gen. Voiam să fiu alături de ea si s-o ajut oricum puteam. M-am atașat de ea și chiar era o prietenă pe placul meu, care să se poarte ca mine, să vorbească ca mine, să gândeasca ca mine...și să lovească ca mine. Sau, mă rog, mai tare decât mine.

    Aveam să mă duc la spital după ce mă duc s-o văd pe mama acasă, căci trebuia să am mai multă grijă de ea acum. Imediat cum ajung, mă duc în camera ei și o văd rezemata de perete lângă usa cu fața în palme si plângând în tãcere.

   — Mamă? Ce s-a întâmplat? Ce ai?

   Ridică privirea către mine și se scoala pentru a mă lua în brațe. Îmi era frică, avea să fie ceva urât. O altă veste urâtă, o altă veste ce-mi va distruge viața? Din nou, voi avea același sentiment de vinovăție? Dacă era atât de afectată, clar era vorba de Lia.

       Lia...

   — Eu...

   Încearcă să vorbească dar sughițurile de la plans n-o lasau. O iau în brațe pentru a o calma și o conduc în bucătărie. Îi fac un ceai după care se mai liniștește și începe să vorbească, încă cu lacrimiel curgându-i pe obrajii palizi.