Doar eu și cu mine...

Capitolul 30: ,, Fericire? Există acest sentiment? "

     Roby:

  Mai era o zi din vacanța semestrială și aveam să mergem din nou la școală. Trebuia să mă duc acasă, mama probabil era foarte îngrijorată, și chiar nu pot fugi la nesfârșit de probleme. E mama mea, trebuie s-o ascult...dar da, e mama mea, sunt fiul ei, nu trebuia să-mi facă asta. La naiba!

   Vanesa dormea ca o vacă exotică cu un picior în pat si unul pe jos, având gura deschisă și sforăind.

   — Ce proastă, murmur eu chicotind.
  Credeam că doarme pe bune, dar își ridica mâna, eu crezând că vrea sã-mi zică sa-i aduc apă sau măcar să-mi spună ceva interesant, dar ea își ridică degetul mijlociu. Îi arunc o înjuratură și, luând haina pe mine, ies afară lăsând-o să-mi arunce și ea alte înjurături.

    Mă îndrept cu pași mari spre casă, gata să-mi înfrunt mama. Trebuia să fiu puternic, trebuia să am încredere în mine. Dar de unde atâta încredere? Încredere? Eu? După ce i-am luat viața unei ființe?  Și nu unei ființe oarecare, Liei...o ființă minunată pe care o iubeam și o voi iubi din toată inima mea.

    Ajung acasă, apăs pe clanță iar ea era exact așa cum credeam. Ședea în scaunul ei de veci cu o sticla de băutură în mână goală, având ochii roșii și cu niște cearcăne oribile sub ochi. Mă apropii de ea iar ochii i se umplu de lacrimi. Avea părul neararanjat și uscat.

   — Ți-ai adus aminte de mine?

   Puteam recunoaște că imaginea aceasta mă mai înmuiase si o mai scutea de niște reproșuri și de niște țipete, mai pe scurt, de un scandal monstruos.

    — De ce? De ce ai făcut asta? Ai profitat de faptul că nu-mi aduceam aminte de nimic. Vreau o explicatie chiar acum.

    Ea aruncă sticla în perete și se ridică din acel scaun legănându-se atat de tare încât credeam că va cădea la pământ, însă, reușise să se țină pe picioare.

   — Ești un nerecunoscător! țipă ea și mă împinge iar eu mă încordez de nervi.

   — Nerecunoscător?! Asta sunt? Dar tu? Cum naiba să-mi ascunzi ceva atât de grav?! Credeai că nu-mi voi aduce aminte? La dracu'!

  — Am vrut să te protejez de o astfel de durere, fiule! Ce e atat de greu de înțeles? vocea ei disperată nu mă calmase ci mai mult mă enerva.

  — Crezi că acum sunt bine? Hă? La naiba! Mai bine mai devreme decât niciodată. Mai devreme sau mai târziu tot aflam, la naiba! Unde ți-e logica?

  — Nu înțelegi! țipă luandu-mi fața în palmele ei reci. Voiam să-ți găsești o altă fată pentru a o uita pe Lia!

  — O altă fată? urlu către ea dând cu pumnul în perete. O altă fată? Nimeni nu va fi ca Lia! O voi iubi până voi muri! Ce nu e clar?!

  — Lia nu merita iubirea ta și nici acum nu merită.

  — Taci! urlu când auzeam prostiile ce îi ieseau pe gură.

  — Crezi că totul a fost o întamplare, nu?

  — Taci, am spus!

  — Și dacă nu tac, ce? Îți vei lovi mama pentru o parașută ca ea?