Doar eu și cu mine...

Capitolul 8: ,, Familie fericită "

   Ajung acasă.
Teresa și "părinții ei" erau la masă luând cina ca o familie fericită.

   — Hei, Vanesa! îmi zice Teresa care era toată un zâmbet. Vino să iei cina cu noi, te rog!

  Zâmbea așa de ...
Îmi provoca silă.  
Nu zic nimic și intru încălțată, ca de obicei. Iar presupusul tată al Teresei, îmi atrăgea atenția, ca de obicei. 

    — Vanesa, spune Teresa uitându-se că am murdărit podeaua, dar ea ignora, hai să luăm cina în familie. Mereu mi-am dorit asta...

   — Așa și? Eu ce să fac? spun eu urcând scările încet. 

   — Să vii și să mănânci cu noi, așa ca o familie ce suntem!

   Pfoai ce aș râde de proasta asta...

    — Care familie? Faceți voi ce vreți. Dar pe mine nu mă includeți în chestiile astea, de-a joaca a familiei fericite.

— Dar...zice Teresa pierindu-i zâmbetul de pe buze.

— Un lucru rețineți. Eu nu fac parte din "familia" asta jegoasă, zic acestea și urc în camera mea.

   Ador ca persoanele din jurul meu să fie fericite... Oh, da. Apoi să le "smulg" zâmbetul de pe buze. Ador chestia asta. Uite că ador și eu ceva pe lumea asta, înafară de negru, rock, negru, metall, negru, placă, negru și negru.

  Mă pun în pat cu căștile pe cap și-mi dau frâu liber "sentimentelor". Sau, presupuselor sentimente. Am eu așa ceva, oare? Sau..? Nu, nu cred că am.
  Stau așa și adorm pe la ora 4 dimineața, cu căștile în urechi cu muzica dată până la refuz.

  Ziua următoare mă trezesc la 7:40. Încă 20 de minute și întârziam. Eram destul de obosită, nu m-aș duce la școală. Dar n-am chef să vină cei doi " părinți "  la mine în cameră și să facă pe deștepții.

  Vai, ce mă fac dacă întârzii. Cine îi mai enervează pe aurolacii ăia? Dar în fine, cui îi pasă de școală, man. Mă pun să dorm.

   — Vanesa, o aud pe mă-sa Teresei.

  Eu deschid ochii și-i văd moaca aceea. Iar? Din nou? Pe bune?

   — Ce cauți în camera mea, cucoană?

    — E 8 fix. Ai întârziat la școală! Și aseară te-ai culcat flămândă.

  Eu mă dau jos din pat și îi deschid ușa, uitându-mă la ea, ca de obicei, cu privirea indiferentă și arcuindu-mi o sprânceană.

   — Nu-mi pasă nici de școală, nici de tine, și sincer nici de mine. Așa că te rog frumos, ca data viitoare să mă lași să dorm și până la ora 16, de fapt, eu nu rog nimic pe nimeni. Ieși afară!

  Ea iese fără să zică nimic. Se pare că deja ăștia de aici s-au obișnuit cu mine. Era puțin nervoasă pe mine, dar a preferat să-și țină discurusul educativ doar în capul ei.

  Nu mă mai puteam culca, așa că m-am îmbrăcat și am pornit destul de obosită  spre școală. După ce fumez o țigară, intru în clasă. Se pare că am ore cu noua doamnă dirigintă.

    — Bună dimineața, Vanesa! îmi zice diriga cu un zâmbet idiot pe buze.

    — Hai salut, spun eu și mă duc la locul meu. Știti ce? Ia faceți niște liniște ca să dorm și eu. 

  Letiția aia se uită la diriga și ea îi face semn să mă lase. Pun capul pe bancă și adorm.
   Mă trezesc la sfârșitul orei când clopoțelul suna.

  Ora nu s-a mai desfășurat? Nu înțeleg ce-i cu diriginta asta. Îmi face pe plac, mă ascultă, și ea prea zâmbăreată cu mine. Trebuie să-i comunic neapărat că mie nu-mi plac zâmbetele.

  Este pauză. Mă duc la un colț de școală, și surpriză, dau de Geronimo și de grupul ei de prieteni metaliști.

     — Bună! îmi zice ea zâmbindu-mi ușor sărind fericită în fața mea.

     — Pe bune? Geronimo, nu-mi spune că faci școală aici.

     — Nu făceam. Dar eu m-am transferat doar ca să fiu alături de tine, ce-i drept, m-am certat putin cu părinții pentru a-mi face acele documente de transfer, dar am mințut că sunt abuzată. Ei au venit cu mine, doar. Ei nu s-au transferat. Dar dacă avem nevoie de ei, sunt la școala universitară. 

    — Stai, stai, stai. Ce zici c-ai făcut? Mi-ai venit aici pe cap?

    — Păi dacă așa se numește... Asta înseamnă că da, zice Geronimo zâmbindu-mi iar.

  Îmi vine pur și simplu s-o dau cu capul de  pereți. Ce naiba, man? N-am chef să o țin pe-asta după mine. Și de unde naiba știe că învăț aici? Mai lipsește să-mi spună că e în clasă cu mine și sigur îi scot de data asta fiecare dințișor și fac colier din ei. Nu o mai suport p'asta.

   — În ce clasă ești, păduche? spun eu nervoasă pe interior, dar la exterior eram calmă și indiferentă ca de obicei. 

   — Sunt a 9-a, zice Geronimo.

  Bun. Deci îi mai las deocamdată dinții acolo la locul lor. Deocamdată...!

----
E scurt, dar postez foarte des. Decii... :))))