Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Viciu

       CAPITOLUL IX

       Ceasul ticăia pe perete, într-o simfonie aparent perfectă cu vâjâitul mașinilor care treceau pe podurile mobile din jurul castelului și a motoarelor de șalupe ce plimbau turiști de jur împrejurul construcției impunătoare. În liniștea din camera lui îngustă, Iseul stătea întins pe spate în patul său de o singură persoană, cu un braț sub cap și celălalt întins în laterală, cu privirea îndreptată de minute bune spre tavan. Nu-și amintea când i se golise mintea complet de gânduri și când privirea îi devenise pierdută, nici de cât timp stătea așa, tăcut și ignorându-l pe Elias cu desăvârșire. Știa doar că liniștea aceea iluzorie îl adusese într-un stadiu straniu de imponderabilitate, senzație de care nu mai reușise să scape în ultimele zile oricât de tare se străduise să o facă și care se intensifica de fiecare dată când Lyov se afla prin preajmă. Iseul nu-și putea șterge complet din minte imaginea desenului de pe pieptul lui, nici felul în care razele soarelui i se plimbaseră prin părul negru, lungindu-i umbrele genelor pe obraji. Iar de când Theresa le dăduse vestea că Lilith ieșise din Porțile Abisului și că micuțul Aleksei îi căzuse victimă primul, băiatul se simțea și mai încolțit decât o făcuse până atunci, ca și cum niște degete își găsiseră loc în jurul gâtului său, gata oricând să-l sugrume. Iseul știa că nu era suficient de puternic ca să se lupte cu ele și să se elibereze.

       —Au fost verificați toți hibrizii? se trezi el întrebând după un răstimp, ochii săi coborând spre Elias, care stătea așezat pe fotoliul din catifea bej ce se afla dinaintea patului.

       Iseul se ridică în șezută. Atomsfera era una docilă, ușor mult prea familială, prea reconfortantă, ca și cum amândoi erau obișnuiți să se afle unul în preajma celuilalt, deși nu era adevărat. Licantropul avea capul lăsat pe spate, rezemat de spetează, dar privirile li se intersectară chiar și așa. El și Tristan își împărțiseră rondurile cu două zile în urmă. Unul veghea castelul noaptea, iar celălalt seara, într-un anumit interval orar. Deși alesese să piardă nopțile plimbându-se fără țintă prin castel doar pentru că era teribil de sceptic, Elias nu părea niciodată obosit următoarea zi. Iseul se îndoia că trăgea chiulul, și el, și Tristan își luau treaba foarte în serios, dar altă explicație plauzibilă nu putea justifica energia continuă care se afla în interiorul lui.

       —Theresa așa a spus.

       —Și dintre frații Dyatlov numai Aleksei are blestemul?

       —Din ce am putut să aflu, da.

       —Ești sigur?

       Elias își îndreptă gâtul. Spatele îi pocni când se aplecă înainte, rezemându-și coatele de genunchi. Iseul își ținu respirația instinctiv. Aypeos nu-i mai arătase nicio viziune din ziua în care el și Lyov urcaseră în cel mai înalt turn al castelului și priviseră împreună panorama Sankt Petersburgului, fapt pentru care tânărul încă dezbătea în gâdurile sale sumbre dacă ar fi trebuit să-i spună lui Elias despre ceea ce-i fusese arătat sau nu. Situația se putea complica dacă păstra tăcerea. Poate că desenele pe care el le văzuse pe pieptul lui Lyov erau tot blestemul lui Lilith. Lyov avea nevoie de ajutor, ca și Aleksei, de altfel.  Poate ar fi trebuit să vorbească, să ceară ajutor. 

       Dar ceva din interiorul său nu părea să-l lase să o facă. Elias era în fața lui, dispus să-l ajute orice i-ar fi spus, deși Iseul nu înțelegea încă de ce, însă ceva părea să-i oprească cuvintele în gât atunci când încerca să le rostească, așa cum se întâmplă și acum. Iseul își desprinse buzele, dar sfârși prin a spune nimic, ca și cum cuvintele i se șterseseră din minte. Iar acel cineva care părea să fie vinovat de asta era chiar Aypeos, deși tocmai demonul era cel ce încercase să-l avertizeze cu câteva zile în urmă de întunericul ce avea să le păteze viitorul. Iseul nu era complet convins, dar intuia că Lilith mișunase suficient de mult prin palat ca să lase destule urme în spatele său. Poate că mișuna chiar și atunci, într-un fel sau altul. Iar Aypeos nu-i dădea voie să vorbească, așa că Iseul se temea de ce putea fi mai rău.