Dragoste/Fantezie
Al treilea volum din seria „Atinși de flăcări".
Două sunt elementele care duc la dezagregarea și la dezordinea lumii: focul, care mocnește și agonizează, şi vântul, ale cărui sunete sinistre reprezintă simbolic dezechilibrul.
Lumea...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
CAPITOL SPECIAL: Keith Morgenstern
—Unu, doi, cinci...
Milo a lătrat, urcându-se cu labele din față pe marginea canapelei. Botul lui umed a răsturnat figurinele cu roboți pe care Keith le aranjase docil până atunci și pe care tot încerca să le numere de ceva vreme. Băiatul se întoarse ca ars spre tatăl său ca urmare a acțiunii, parcă așteptând ca el să certe mai repede patrupedul pentru ceea ce îndrăznise să facă. Însă Hades doar râse, Keith încruntându-se adânc, ca și cum era gata să-l tragă până și pe el la răspundere de soarta pe care o suferiseră roboțeii săi.
Ochii lui albaștri erau copia fidelă a celor lui Radon, dar, în ciuda acestui fapt, Hades citise dintotdeauna în ei blândețea și căldura care existaseră mereu în cei ai lui Joy. Ea îi spusese, pe vremea când încă așteptau venirea primului lor fiu pe lume, că, de cele mai multe ori, copiii seamănă mai mult cu bunicii lor decât cu părinții. Hades nu se așteptase, însă, ca micuțul lor Keith să moștenească atât de multe din partea familiei lui; avea părul negru, ochii, până și nuanța mai palidă a pielii și o singură gropiță în obrăjorul stâng, pe când detaliile subtile, precum forma nasului și a buzelor, erau întocmai ca cele ale lui Ryan și ale lui Caitlin.
—Ce am spus noi despre trei și patru?
Keith se întoarse cu fața la el, cu buzele desprinse și privirea confuză, ridicându-și palmele și mișcându-și degetele în așa fel încât să-și aducă aminte ce însemnau mai exact cuvintele trei și patru. Milo reușise cumva să urce pe canapea, după zeci de încercări care se terminaseră cu el pe podea, iar Hades se grăbi să-l tragă pe Keith la el în poală. Labradorul în vârstă de trei luni nu ajunsese de prea mult timp la ei în casă, și tocmai de asta Keith nu se obișnuise încă cu prezența lui. Ultimul lucru pe care și-l dorea Hades în acel moment, când Joy nu era încă acasă, era să-l audă plângând de mama focului din nou, cum făcuse ultima dată când Milo îl împunsese în joacă cu botul.
În seara aceea, Keith se smiorcăise până la epuizare și adormise ascuns între el și Joy, pieptul micuț cutremurându-i-se de suspine subțiri până-n clipa în care somnul a reușit să-l fure complet. Joy își trecuse grijuliu mâinile prin buclele lui negre, până când copilul s-a liniștit complet, siguranța din ochii ei lăsându-l pe Hades ușor nelămurit. Nu știa dacă era ceva specific mamelor, dar ea nu-și pierduse nicio clipă cumpătul în acel timp. De fiecare dată când Keith plângea sau când nu se simțea în apele sale, Joy știa mereu ce să facă, știa cum să-l calmeze, cum să-l liniștească și, deși o urmărise mereu îndeaproape și reținuse toate lucrurile pe care ea le făcea ca să ajungă la acel rezultat, lui Hades nu-i ieșeau niciodată așa cum îi ieșeau ei.
—Unu, doi, trei, patru, cinci, îi explică Hades din nou, arătându-i pe degetele micuțe fiecare cifră în parte.
—Unu, doi, cinci, trei, patru! repetă Keith încrezător, gropița poznașă făcându-și din nou apariția în obrazul său atunci când zâmbi.
