Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Cutie muzicală

       CAPITOLUL XI

La La# Do Fa Re Do

       Cutia muzicală se opri. Caitlyn, așezată pe singurul scaun din încăpere, cu palmele vârâte sub coapse și umerii tensionați, privi micuțul instrument ce se afla așezat în mijlocul mesei și un fior o cuprinse de nicăieri, ca și cum nu îi aparținuse ei. Câmpul său vizual, redus doar la ceea ce se afla dincolo de colțurile îndepărtate ale mesei, nu percepea decât umbre și culori vagi, întunecate. În camera aceea goală, în care se aflau doar ea, o masă, un scaun și o cutiuță muzicală, două sfeșnice ardeau prinse de ziduri, luminând vag podeaua, asemănătoare unei table de șah, și ușa din lemn pe care Caitlyn o zări doar atunci când își săltă privirea. Pentru o clipă avu vaga impresie că aceasta aterizase acolo de nicăieri.

       La# La Sol La La# Mi

       Când clanța se lăsă în jos, Caitlyn își ținu respirația. Cutiuța muzicală începu din nou să cânte, deși nimeni nu o atinsese, nimeni nu o repornise. În ciuda faptului că nu știa cu exactitate ce căuta acolo, cum ajunsese în acel loc și ce urma să se petreacă, tânăra purta înăuntrul său o stare pasivă de liniște, de resemnare, ca și cum, oricine și orice ar fi intrat în acea clipă, nimic nu ar fi putut să o tulbure. Ușa se crăpă și dincolo de ea nu se zărea lumină, nu se zărea picior de om. Doar întuneric, iar din el își făcu apariția o păpușă. 

       Îmbrăcată într-o rochie neagră, cu dantelă albă de-a lungul tivurilor și cu mâneci bufante, era prinsă în ațe, dar părea să nu fie îndrumată de vreun păpușar. Intră prin crăpătura ușii de una singură, înaltă până în dreptul clanței, cu chipul împietrit, buzele roșii arcuite într-un zâmbet îndoielnic, părul lung și negru prins în spate cu o agrafă sub formă de fundă vișinie. Caitlyn își miji ochii. Păpușa făcu un pas înainte, cu picioarele acoperite de dresuri albe, imaculate, ridicându-și capul spre ea ca să scoată la iveală un ochi mare, albastru și un ochi ținut închis. În obraji îi erau desenate cercuri roșii de îmbujorare, iar chipul de porțelan era îmbrăcat într-o expresie ce părea atotștiutoare, ca și cum înăuntrul trupului ei mic se sălășluiau secrete de neimaginat, la care doar Caitlyn ar fi putut ajunge. 

       La La# Do Fa Re Do

       Iar la un moment dat ochiul stâng se deschise la rândul său. În camera obscură, irisurile păpușii străluceau ca două giuvaiere, unul albastru ca marea și celălalt roșu ca sângele. Când își înclină capul într-o parte, Caitlyn se cutremură de-a dreptul. Genunchii ei se strânseră unul în altul, rochia pe care o purta foșni. Lumina păru să izbucnească de nicăieri în următoarea clipă, orbind-o, apoi pierzându-se la fel de brusc cum apăruse. Părea că explozia absorbise în interiorul ei toate umbrele și tot întunericul din jur, întrucât acum camera era în întregime albă, precum un cub cu margini din oglindă. Masa din centru dispăruse, la fel ca muzicuța ce se odihnise pe ea până atunci, deși notele muzicale continuau să curgă în jurul lor precum o rugăciune nerostită. Caitlyn stătea în continuare pe scaun, privind încremenită păpușa, numai ca să-și dea seama într-un final că ceva era mai în neregulă decât crezuse ea la început.

       Pentru că păpușa aceea era copia ei fidelă, de la gleznele înguste acoperite de ștrampi albi și până în creștelul capului, unde-i era prinsă funda vișinie. Caitlyn își întoarse capul și-și privi reflexia în oglindă, apoi se ridică fulgerător în picioare, răsturnând scaunul. Degetele i se încleștară în poalele negre ale rochiei, încercând parcă să o scoată cumva de pe ea, ca și cum haina o ardea, corsetul părând să-i strângă talia până la refuz, să o sufoce. Păpușa rămase în crăpătura ușii deschise, mișcându-și capul din stânga în dreapta, imaginea ei reflectându-se în fiecare oglindă, ca și cum se afla una în fiecare colțișor al încăperii. Caitlyn se simțea încolțită, iar la un moment dat notele cutiei muzicale își măriră tempo-ul, sunând din ce în ce mai încet, până când se pierdură complet.