Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Reîncarnare

CAPITOLUL IV

       Sage înlemnise în acel scaun inconfortabil de infirmerie și nu se mai mișcase din aceeași poziție de câteva ore bune. Ar fi făcut-o acum, dar se simțea atât de obosit încât refuza cu desăvârșire să-și desprindă pleoapele. Înăuntru era cald, și chiar dacă predomina mirosul acela specific, neplăcut de pastile și dezinfectant, nu exista un loc mai liniștit în Linderhof de care ai fi putut să te bucuri. Razele stacoji ale soarelui în zorii zilei se strecurau îndrăznețe pe geam și prin deschiderea paravanului care înconjura patul, reflectându-se în albul imaculat al aşternuturilor. Când Sage deschise în cele din urmă ochii, fu uimit să vadă că cineva îl privea deja curios. Întoarsă pe o parte, cu fața spre el și mâinile așezate blând pe pernă, aproape de piept, hibridul îl urmărea cu ochiul ei albastru, celălalt aflându-se în continuare în spatele peticului alb. Micah privise sub el în urmă cu o seară și constatase că nu avea nicio rană pe care să o acopere, însă i-l lăsase în continuare, ca hibridul să nu se agite când avea să se trezească. Însă fata părea foarte calmă, mai calmă, chiar, decât se simțea Sage în acele clipe.

       —Bună dimineața, îi zise el, după ce își drese vocea nesigur și își îndreptă spatele.

        Ea își închise alene ochii și își aplecă ușor capul înainte, ca răspuns pentru salutul lui. Când încercă să vorbească, un sunet subțire, sfârșit îi părăsi buzele și chipul ei se crispă ușor, o mână acoperindu-i cu grijă gâtul. Era în continuare palidă, iar sub ochi i se formaseră cearcăne adânci. Părul negru, drept îi cădea în jurul umerilor ca o cascadă de întuneric. Când se mișcă și încercă să se ridice într-un cot, şuviţele îi alunecară de pe umărul gol, descoperit de maieul pe care-l purta. Sage simți cum ceva din stomacul lui zvâcnește în acea clipă, când ea se întoarse speriată ca să-l privească. 

       —E în regulă, o asigură el, încercând să-i zâmbească. Nu-ți face griji. Probabil că un ceai o să-ți vindece corzile vocale. O să dureze ceva până te vei recupera complet.

       Ea păru să nu înțeleagă la ce se referea el. Se ridică în șezută și se rezemă de pernă cu spatele, inspectând curioasă camera. Apoi își scoase complet brațele de sub cuvertură și expresia i se întunecă, la fel cum făcu și cea a lui Sage la vederea lor. Pielea violacee de pe antebrațele ei, crestăturile și cicatricile, care i se lungeau nemiloase până aproape de umeri, păreau să aparțină altcuiva. Sage fu uimit să simtă durere doar privindu-le. Micah îi dăduse niște anestezice cu o seară în urmă, tocmai datorită faptului că rănile ei nu se vindecau de unele singure. Dionnis nu se grăbea să le înlăture, iar asta se întâmpla decât la hibrizii care nu-și începuseră încă contractul cu demonii lor. Dionnis era înăuntrul ei, nu încăpea îndoială, dar nu făcea nicio mișcare; ca și cum doar se refugiase acolo, ca să nu o mai găsească nimeni.

       —Știi de ce ești aici, nu? o întrebă Sage, iar ea legănă aprobator din cap.

       El nu știu dacă trebuia să se simtă ușurat ori întristat de faptul că ea își aducea aminte de lucrurile prin care trecuse. O privi cum își strânge brațele la piept cu grijă și cum își ridică genunchii ca să le rezeme de ei, părul ajungându-i până aproape de suprafața saltelei. El întinse inconștient mâna spre ea și trecu o șuviță printre degete. Spre uimirea lui, hibridul nu se trase și nici nu se sperie, doar îl privi curios și lung, ca și cum îl cunoștea și încerca să-și dea seama de unde. Sage ar fi mințit dacă ar fi spus că nu avea și el aceeași senzație stranie în piept. Simpla mișcare efectuată de mâna lui în părul ei părea mult prea familiară, mult prea caldă.

       —E foarte lung, fu tot ce spuse el, iar ochii ei părură să se lumineze. Întinde puțin brațul.

       Când îl ascultă fără vreo urmă de ezitare, Sage râse. Ea se rușină. Își lăsă obrazul stâng pe genunchi, privind cum mâna lui îi înconjoară cu grijă antebrațul, aproape de încheietură. Degetul lui acoperi o clipă una dintre tăieturi, iar apoi, când îl retrase, aceasta dispăru, fără să lase în urma ei vreun semn peste pielea ei albicioasă, mult prea rece. Ea păru uimită la început, apoi se cutremură, cel mai probabil de durere. Sage o privi trist. Nu ar fi putut să vindece toate rănile fără ca Sonnilon să o trezească pe Dionnis, iar asta ar fi putut să se transforme foarte ușor într-o problemă. Dionnis era, indiferent de relația pe care o avusese cu Joy în trecut, un demon căpetenie ce fusese supus puterii întunecate a Porților Abisului. Faptul că se refugiase într-un om și nu se alăturase Cabalului, cum făcuse Iahme, nu putea însemna decât că le întorsese spatele. Voia liniște, iar dacă cineva urma să-i încalce cerința, Sage se îndoia că avea să rămână pașnică. Iar în acel moment nu le trebuia sub nicio formă un demon căpetenie ieșit de sub control. Nu până nu găseau pe cineva suficient de puternic ca să îl însemneze cu un sigiliu.