Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Vid

CAPITOLUL XXI

       Sekai pierdea de foarte multe ori noțiunea timpului. Avea atât de multe de făcut, atât de mulți oameni de enervat, atâția vânători de prins, încât toate aceste lucruri îi umpleau mereu toată ziua. Nu era sigur când avusese loc ruptura care-l lăsase pe Elias să se strecoare în viața lui, precum se strecurase șarpele în grădina Edenului. Ce-și amintea sigur era faptul că existase tot timpul o atracție între ei doi, fie că era doar fizică sau nu. Două misiuni fuseseră suficiente să dizolve complet orice fărâmă de stoicism și calmitate care existaseră în Elias pe vremea aceea, iar de acolo totul luase o întorsătură pe care Sekai o regreta acum. Colaboraseră cu Haita pentru a prinde câțiva licantropi care lucrau cu vânătorii, așa că Elias și încă doi amici de-ai lui veniseră să întindă o mână de ajutor, la insistențele lui Hunter Wojtas. Misiunea le eșuase, însă. Sekai nu era la fel de însetat de sânge ca și Theresa, dar nici mână liberă nu era. Știa să fie crud atunci când era cazul, de aceea, dacă ar fi fost după el, i-ar fi ucis pe loc pe licantropii si pe vânătorii care se ocupaseră cu traficul de hibrizi.

       Pentru că nu ura pe nimeni mai tare decât ura vânătorii. Îi aduceau aminte de părinții lui și de viața pe care o îndurase înapoi când încă stăteau în Japonia, și probabil că tocmai acesta fusese motivul pentru care își ieșise din minți când Elias îl oprise din a-i face praf si pulbere. Îi tăiase calea în ultimul moment, în clipa în care aproape că izbutise să tragă cu arbaleta una dintre săgețile otrăvite pe care le purta în tolba ce-i atârna de picior. Sekai se antrenase prea mult cu armele sfinte de-a lungul anilor, ca acestea să nu devină arme mortale în mâinile lui. Își fixase ținta cu scopul de a o ucide, iar Elias știa asta. Licantropii reușiseră să fugă, tocmai pentru că Sekai nu fusese lăsat să treacă de Elias.

       —Ce crezi că faci, Alvarez?! se răstise el, aruncând cu arbaleta la pământ.

       Luna de deasupra lor strălucea fantomatică printre norii de ploaie, picăturile de apă încărcându-le hainele. Sekai simțea cum arde de-a dreptul, dar Elias îl privea impasibil, cu chipul ascuns în umbra aruncată de gluga jachetei pe care o purta. Tânărul cu păr negru simțea cum șiroaiele de apă îi călătoresc pe chip, scurgându-i-se ca niște șerpi pe gât în jos. Doar el și Elias ajunseseră pe acoperișul clădirii părăsite în care avusese loc tranzacția cu hibrizi, iar licantropii tocmai ce le scăpaseră ca nisipul uscat printre degete, dispărând în spatele unei dube negre ce porni de pe loc în viteză.

       —Cum ai putut să-i lași să scape? Ești de partea lor sau de partea noastră!?

       —Trebuie să-i prindem, nu să-i omorâm, fu tot ce-i răspunse Elias, încercând să treacă de el.

       Sekai își simțea buza pulsându-i nebunește. Primise un pumn în față puțin mai devreme, când se intersectase cu unul dintre vânători, și în urma loviturii pielea îi plesnise în colțul gurii. Sângerarea continua să fie spălată de apa de ploaie, părul negru, lipit de frunte, intrându-i în ochi și îngreunându-i vederea. Sekai își luă avânt și-l împinse pe Elias în piept cu umărul, deși mișcarea păru să-l lovească tot pe el mai mult. Licantropul aproape că nici nu se urni din loc, dar asta nu-l opri pe Sekai din a încerca să-l lovească din nou.

       —Din cauza ta, poate nu o să mai avem șansa să-i prindem!

       —Încetează, Sekai.

       Tonul acela superior îl scotea pe Sekai din sărite mai mult decât orice altceva. Când încercă să-și azvârle pumnul ca să-l lovească din plin în față, Elias se eschivă și-l prinse de antebraț, gluga căzându-i de pe cap. Părul lui încrețit la vârfuri era acum pleoștit, strângerea sa puternică arzându-i lui Elias pielea chiar și prin materialul hainelor. Ochii lui Elias străluciră periculoși, o urmă de iritare umbrindu-i trăsăturile. La un moment dat, un fulger lumină cerul și cicatricea care-i traversa sprânceana păru să lucească la rândul ei. Sekai nu ținea minte să-l fi văzut pe licantrop mai expresiv decât era atunci, chiar dacă Elias părea mânios din cale-afară. Când încercă să se smucească, tânărul îi duse brațul la spate într-o poziție incomfortabilă, piepturile lor aproape ciocnindu-se. Sekai își ținu respirația. În jurul lor, murmurul stropilor de ploaie care se prăvăleau peste caldarâm aproape că devenise asurzitor.