Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Sânge divin

CAPITOLUL XVI

—Unde te duci?

Vocea lui Sage era rece. Nesigură. Aproape sceptică. Privirile lor se intersectară, iar în ochii migdalați ai lui Ivan nu se citea absolut niciun răspuns. Doar o groază de mistere, care năvăleau acum odată cu zecile de întrebări pe care Sage le avea. „Îngeri", murmură Sonnilon în capul lui Sage, cu glas slab, lipsit de vreo notă de distinctivitate. Părea să spună ceva banal, ca și cum îi zicea lui Sage prognoza meteo. Însă simplul fapt că se obosise să i se adreseze trebuia să însemne ceva, pentru că Sonnilon niciodată nu vorbea. Asculta și alegea dacă făcea ca Sage sau nu, însă rare fuseseră dățile în care porniseră vreo discuție. Spre deosebire de Iahme și Theresa, care aveau o relație relativ strânsă, Sonnilon și Sage erau tipul colegilor de cameră care se ignoră unul pe altul. Pe Sage nu-l deranja, întrucât primele lui amintiri cu Sonnilon nu fuseseră dintre cele mai plăcute, iar Sonnilon părea oricum suficient de nemulțumit că ajunsese la mâna unei ființe umane. Amândoi își trăiau propria damnare singuri, doar tolerându-se reciproc.

—O duc pe Theresa la Natasha, fu tot ce îi răspunse Ivan în cele din urmă.

Se ridicase în picioare cu Theresa la pieptul său, și pentru o clipă brațele lui o aduseră mai aproape, capul ei odihnindu-se pe umărul lui. Exista o vibrație inexplicabilă în trupul ei, produsă cel mai probabil din vina energiei care trecea atunci prin ea. Devenise un punct intermediar, un punct prin care Sage și Caitlyn își drenau puterea, ca aceasta să nu fie scăpată de sub control de către demoni. Dar ce urma să însemne asta pentru Theresa? Ce urma să însemne asta pentru el? Pentru prima dată de când ajunsese ea în Sankt Petersburg, Ivan simțea presiunea creată de ciocnirea dintre aurele lor ca și cum era îmbăiat în acid. Încerca să o susțină, dar întunericul în care ea era acum scufundată îi punea bețe în roate. Știuse că toate acele lucruri urmau să se petreacă, dar nu izbutise să-i spună lui Hades. Nu izbutise să spună nimănui, deși insistase de nenumărate ori ca ea să nu facă vraja. Știuse că Tessa era suficient de puternică să-i țină piept, cum fusese convins și de faptul că Sonnilon urma să o susțină în luptă. Dar nu-și recunoscuse adevăratele temeri, pentru că nimeni nu ar fi trebuit să știe. Cine ar fi crezut că Dionnis deținea o astfel de armă? Cine ar fi crezut că furase o parte din Focul Celest al lui Raziel? Lui Ivan nici nu-i trecuse prin cap probabilitatea unui asemenea lucru. Iar acum Sage știa. Theresa știa.

—Merg cu tine, fu tot ce răspunse Sage, la fel de sceptic ca la început, vârându-și brațul pe sub gâtul lui Caitlyn, care părea căzută într-un somn adânc, dar liniștit.

—Nu ai încredere în mine?

Sage se opri brusc, cu capul aplecat spre podea. Pentru o clipă atinse cu vârfurile degetelor crestăturile de pe încheieturile lui Caitlyn, apoi își umezi buzele.

—Mi-ai salvat viața. Normal că am.

Încă o pauză, apoi Sage pufni nesigur, săltând corpul firav al lui Caitlyn în propriile brațe. Părul ei nu se mai revărsa peste pieptul lui, cum o făcuse în prima noapte în care se cunoscuseră, dar pentru Sage nu făcea vreo diferență. Îi auzea bătăile ușoare ale inimii și nodul din stomac pe care-l simțise până atunci se mai diminuă. O privea cu ochi blânzi și simțea cum i se umflă sufletul de ușurare.

—Dar presupun că mi-e puțin teamă.

—Teamă de ce?

—Să nu o pierd.

Ivan știa că nu trebuia să sară la concluzii. Știa că nu cunoștea toată povestea Tessei și a lui Sage. Nu știa nimic, de fapt. Și tocmai acest lucru îl irita. Faptul că în tot acel timp ea își făcuse atâtea griji și se pusese de bunăvoie în pericol ca să-l protejeze, faptul că se zbătuse atât de mult în mâinile lui Dionnis, în ciuda rănilor pe care le avea, ca să îl implore pe Sage să plece. Mereu Sage. Și era egoist din partea lui să gândească asta, dar nu se putea abține să nu râvnească după lucrul pe care și-l dorise atât de mult în ultimii ani, chiar dacă era conștient că nu putea să creadă, ca un naiv plin de imoralitate, că Theresa urma să-l pună pe primul loc într-un viitor apropiat. Poate nu urma să o mai facă vreodată, după legământul pe care tocmai ce-l încheiase cu Dionnis. Existase deja un echilibru mult prea sensibil între ei doi; acum balanța se aplecase înspre partea ei mai mult decât Ivan ar fi putut egala. Iar Ivan simțea ură. Simțea furie, simțea arsura distrugătoare a nedreptății. Simțea invidie, simțea lucruri pe care nu ar fi trebuit să le simtă. Însă era om, înainte de toate. Sămânța și păcatul primordial existau în el la fel cum existau în orice alt om. Avea dreptul să simtă acele lucruri, avea dreptul să-și consume furia, să-și consume tristețea. Însă partea divină reușea mereu să-l facă să se simtă vinovat de asta. Mustrările de conștiință ale lui Haziel deveneau de cele mai multe ori mai greu de suportat decât o luptă cu un hibrid scăpat de sub control.