Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Triunghiuri

CAPITOLUL XX

Pașii lui Sekai bocăneau pe holuri, la o intensitate tulburătoare. Capul pieptului îl ardea, genunchii începuseră să-i tremure. Rana din braț îi pulsa la rândul ei, pentru că se ridicase din pat fulgerător și trăsese perfuzia după el inconștient, aceasta smulgându-i-se cu tot cu branulă. Capul continuase să-i vâjâie încă de când Christine dăduse buzna la infirmierie, cu o oră în urmă, palidă și cu mâinile tremurându-i. Sekai simțise încă din prima clipă că ceva rău se petrecuse. Probabil că dezvoltase un al șaselea simț când venea vorba de fratele său mai mic. Era o pramatie; un incapabil, o prezență care-l călca pe nervi constant. Devenise, de mult timp deja, insuportabilă. Sekai își dorea uneori ca acesta să nu fi existat, pentru că l-ar fi scutit de o groază de lucruri. Însă atunci când Christine a pronunțat acel cuvânt păgân, atât de murdar și de respingător, tânărul simțise cum greutatea acelor gânduri false îl sufocă. „Blestem", spusese ea, lipsită de orice culoare în obraji, pironită în pragul ușii ca și cum nu avea în plan să-l lase să plece de acolo, din cine știe ce motive pe care doar ea le cunoștea.

Sekai îl detesta pe Iseul, iar Iseul îl detesta pe Sekai cu aceeași intensitate.

Probabil acela era motivul datorită căruia trupurile lor se izbiră într-o îmbrățișare sufocantă, atunci când Sekai ajunse în Sala Oglinzilor. Simțise zgâțâitura deschiderii portalului din Rusia și asta îi ștersese orice gând din minte. Iseul a trecut prin vălul de lumină albastră cu umerii aduși înainte și capul aplecat, întâmpinat fiind de mirosul acela de lemn de santal și vanilie care-i aducea aminte de copilărie, de viața de dinainte de hibrizi; de Japonia, de părinții lor, de Sekai mergând cu el de mână spre școală, de deasupra lor scuturându-se petale de flori de cireș. Iseul nu voia să plângă. Simțea în jur mai multe prezențe și ochii i se umflaseră deja, dar Sekai îl ținea strâns la pieptul lui, bătăile înnebunite ale inimii sale dansând de-a lungul obrazului fratelui său mai mic. Iseul nu-l mai strânsese astfel de multă vreme; Sekai nu era sigur dacă era recunoscător situației ori dacă tot universul lui urma să se destrame. Și de data aceasta odată pentru totdeauna.

—Abia ce te-am scăpat din ochi.

Sekai își curmă cuvintele cu un surâs amar. Încă cu chipul ascuns în bluza sa, Iseul pufni și umerii începură să i se scuture și mai violent. Fratele lui mai mare doar îl strânse și mai tare înapoi, drept răspuns; ar fi luat asupra sa disperarea care se revărsa atunci din el doar ca să-l aline în vreun fel, dar încă nu era pe deplin conștient de ceea ce se petrecea. Se precipitase totul mult prea repede și nu avusese timp să pună întrebări. Pentru o clipă, Sekai fu complet detașat de ceea ce se petrecea în jurul lor. În spatele pleoapelor retrăia ziua în care Cabalul dăduse buzna în casa lor, ziua în care le luaseră părinții, cu același Iseul ascuns la pieptul lui, plângând și implorând să-i oprească. Însă el era cel ce-i chemase; cum ar fi putut să-i oprească? Cum ar fi putut să-i spună asta lui Iseul?

Sekai strânse cu putere din ochi. Rana din braț îi zvâcnea, pleoapele îl ardeau. Un sentiment care nu-l mai vizitase de mult timp păru să i se strecoare cumva de-a lungul coloanei și să i se așeze greu pe umeri; remușcările îl părăsiseră la un moment dat, după multe nopți nedormite și multe zile plânse, după luni în care Iseul nu schimbase nici măcar un cuvânt cu el. Acum se părea că ele revin, prinzând iar puterea pe care o avuseseră pe vremea aceea. Sekai nu voia ca istoria să se repete; nu voia să-și dezamăgească din nou fratele.

Sekai nu voia să-l piardă pe Iseul, chiar dacă asta însemna să renunțe la tot pentru el.

—Va fi totul în regulă. Îți promit că va fi totul bine.