Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Arhangheli

CAPITOLUL XIX

       Theresa nu știa la ce să se aștepte. Urcase fără tragere de inimă în mașină, dar pulsul continua să-i bată în stomac. Nu-i era teamă de Ivan. Nu ar fi putut în veci să-i fie teamă de el. Îi privea chipul, luminat într-un ritm dictat de nocturnele de pe marginea drumului, și dincolo de asprimea trăsăturilor sale era aceeași persoană pentru care ea nutrise atât de multe sentimente de-a lungul timpului. Renunțase la aripi pentru ei; pentru ea. Își negase existența în fața unor ființe atotștiutoare ca să-i ocrotească. Cum ar fi putut să se îndoiască de sentimentele lui? Și, cel mai mult, care urmau să fie repercursiunile alegerilor sale?

       Tânăra își ținea mâinile în poală. Mașina era mult prea silențioasă și liniștea devenise incomfortabilă. Centura o strângea de-a dreptul, parcă sufocând-o și mai tare, dar el insistase să și-o pună, chit că Tessa nu-și putea folosi mâna stângă ca să-și înconjoare corpul cu ea. El a privit-o un răstimp încercând în zadar, apoi s-a aplecat peste schimbător și i-a oferit o mână de ajutor. Cât le-a luat degetelor sale să o cupleze, privirile le-au rămas intersectate. Ivan era ucigător de aproape, într-un mod cât se putea de nedrept, pentru că privirea lui a coborât un moment spre buzele ei, apoi tânărul s-a reîntors în scaunul său, ca și cum o stârnea degeaba. Asta, ori pur și simplu nu dorea să o mai atingă.

       —Arsurile au dispărut și rănile au început să mi se vindece.

       Ivan privea înainte, ca și cum o ignora. Pornise motorul și plecaseră de pe loc. Uneori clipea și genele dese îi umbreau obrajii. Avea mâna stângă pe volan, undeva în partea de sus, iar pe cea dreaptă în josul acestuia, proptită în picior. Theresa voia să o atingă. Voia să primească alinarea prezenței lui, nicidecum ignoranța vagă pe care el continua să o emane. Când îi auzi vorbele, maxilarul lui se încordă o clipă, ca mai apoi să se destindă o secundă mai târziu, ca și cum ea nu ar fi trebuit să-i analizeze reacțiile.

       El doar legănă alene din cap drept răspuns vorbelor ei, parcă gândindu-se intens la ceva.

       —Tu ai fost, așa-i?

       Ivan tăcu câteva momente. Mașina albă mergea la o viteză constantă, îndreptându-se spre oraș. Stația de autobuz în care se întâlniseră se afla în pustietate, pe un câmp traversat de drumurile care duceau spre Sankt Petersburg. Theresa nu înțelegea de ce era dispus să o ducă personal înapoi, întrucât era evident că lăsase mașina acolo tocmai ca să nu fie văzut de absolut nimeni și să nu mai traverseze orașul aglomerat. Tânăra nu-și putea da seama unde avea el în plan să meargă după aceea. Nu-și putea da seama ce era în capul lui și cu atât mai puțin să înțeleagă pe deplin lucrurile care se întâmplau atunci.

       —Da, îi răspunse Ivan în cele din urmă.

       Ea înghiți în sec. Nu-și întorsese o clipă capul, privirea ei stând pironită în același punct fix din profilul lui încă din clipa în care el plecase de pe loc. Palmele îi erau reci și umede și de sub bluză i se strecura din nou mirosul scârbos de rugină, cu care se obișnuise deja. Theresa își apăsă umărul, dar înghiți înapoi scâncetul de durere. Probabil că rana se deschisese din nou, exact cum o avertizase Ivan în urmă cu puțin timp, și tocmai de aceea nu avea în plan să-i spună. Încă nu-i plăcea să-i dea dreptate, deși probabil că și-ar fi călcat pe orgoliu de data aceasta, dacă acest lucru l-ar fi făcut să se întoarcă înapoi la ea.