Atinși de flăcări: Legăminte (III)

Legăminte: Viziuni

CAPITOLUL VII

       Theresa nu obișnuia să-și aibă somnul întreruptde niciun fel de gând întunecat, de coșmaruri sau chiar de vise. Imediat cum punea capul pe pernă, grijile dispăreau și totul se pierdea în întuneric, până în următoarea zi. Theresa avea vaga impresie că Iahme se afla în spatele acestor lucruri, dar nu fusese niciodată dispusă să o întrebe concret. Într-un fel, nu voia să știe ce ascundea Iahme de ea sau de ce încerca să ascundă ceva, în primul și în primul rând, pentru că, de multe ori, e mult mai comfortabil să dormi în neștiință decât să ții piept adevărului. Iar Theresa nu se bucura de prea multe lucruri comfortabile, ca să-și permită să renunțe la vreunul dintre ele. 

       Însă în noaptea aceea lucrurile au stat diferit, pentru prima dată. Viziune sau doar un simplu coșmar, ceea ce tânăra simți păru prea real ca să fie doar o închipuire. Se făcea că-n jurul ei totul se zguduia, iar de deasupra cădeau praf și pietre. Pământul îi fugea de sub tălpi, inima îi bubuia în piept și picioarele îi erau înghețate. Mâinile ei stăteau așezate peste un trup, tremurânde, palide și pătate de sânge. Theresa fu în stare să-i simtă textura și căldura ca și cum acesta i se scurgea din nou din rănile lăsate-n urmă de hibridul care o atacase cu o zi în urmă. Pe față îi curgeau lacrimi, iar în spatele timpanului reușea să-și recunoască propriul nume strigat neîncetat de o voce ce-i părea doar vag cunoscută. Înainte ca totul să fie curmat subit de întuneric, în imaginea încețoșată a mâinilor ei încleștate în hainele înțesate de sânge apăru o altă mână. La fel de tremurândă ca a ei, i se apăsă peste palme, degetele subțiri strângându-se cu putere în jurul încheieturilor ei. Pe degetul inelar aveau o verghetă din aur, gravată cu un model format din mai multe bucle ce se strângeau în jurul unei pietre albastre. Înainte să-și ridice privirea și să poată vedea cine era cel ce o strângea de mână, coșmarul luă sfârșit și ultimul lucru pe care tânăra îl văzu fu strălucirea fulgerătoare a pietrei.

       Când Theresa se trezi, se văzu înapoi în camera aceea mult prea mare și prea neprimitoare, lumina lunii încă intrând sfioasă prin materialul subțire al perdelelor. Veioza de pe noptieră era stinsă, iar umbrele jucau ca fantasmele în colțurile încăperii. Theresa își simțea gâtul uscat și mâinile reci, așa că se ridică cu grijă din pat, trase pe ea halatul maro pe care Sage i-l adusese înainte de culcare și ieși din cameră cu pași silențioși, privind momente bune în lungul coridorului. Lămpile care atârnau de o parte și de alta a pereților erau aprinse, iar palatul era scufundat într-o liniște deplină, molcomitoare. În capăt se vedeau scările din marmură albă care duceau la etajul inferior, unde Ivan își avea biroul, iar Theresa se îndreptă spre el după niște clipe de gândire.

       Picioarele îi erau grele și, desigur, ar fi mințit dacă ar fi spus că ceea ce visase nu o neliniștise într-o oarecare măsură. Ce-i drept, părea că mintea ei începuse deja să șteargă anumite detalii pe care le văzuse, ca și cum încerca să autodistrugă orice lucru care-i putea pricinui rău, așa că tânăra nu se gândi prea mult și nici nu încercă să-i dea de cap. Era obosită, rănile încă o ardeau și părea că nu avea să găsească în veci bucătăria din acea clădire imensă. Pașii ei răsunau de-a lungul holului, iar din când în când se mai auzea alături și ticăitul ritmic al unui ceas. Când o ușă se deschise la un moment dat, Theresa se opri, cu brațele strânse la piept și urechile ciulite, de data aceasta gata să întoarcă orice atac neașteptat ar fi putut să vină.

       Nu-și închipui, însă, că-l va vedea pe Ivan ieșind de acolo și purtându-l în brațe pe micuțul Aleksei, care-și avea capul așezat pe umărul lui și ținea strâns în pumn mâna de pluș a albinuței sale. Ivan îl ținea atent la piept, susținându-i capul cu o mână, iar copilul părea pierdut complet în capcana somnului. Theresa nu înțelese de ce era Ivan treaz la acea oră, când până și zorii păreau adormiți, și cu atât mai puțin de ce era îmbrăcat cu aceleași haine în care-l văzuse ultima dată, atunci când Anastasia îl chemase și el plecase într-un suflet. Când tânărul se întoarse să închidă ușa, simți prezența străină care-l urmărea din capătul scărilor și-și întoarse capul. Se priviră unul pe altul o clipă, apoi el lăsă ușa deschisă și se întoarse pe călcâie, probabil cu scopul de a-l duce pe Aleksei în camera lui. Theresa intui că el făcuse asta ca ea să intre acolo să-l aștepte și, dat fiind faptul că ieșise în căutarea acului cu fân, nu păru o idee tocmai proastă să-l pună pe el să-i aducă acel pahar cu apă.