Jocurile dragostei

Acceptarea realității

      Liniștea și muzica care se auzeau in surdina,sunt întrerupte de anunțul stewardesei. Urma sa ajungem in New York,unde trebuia sa învăț sa înfrunt realitatea,și sa las in urma orice speranța care ma mai lega de Miami,sau de persoanele de acolo.

      Eram înțepenită de la poziția pe care nu am mai schimbat-o de când am urcat in avion,pentru a nu-i simți prezenta lui Bogdan care in momentul de fata,dormea parca desprins de realitate.

    M-am întors către el și fără sa-mi dau seama am început sa îl analizez. Dacă cineva ma auzea spunând ca nu îmi place nimic ce este legat de Bogdan,nici măcar fizicul care era de o nota încă inexistenta,ar fi spus fără mult timp de gândire ca sunt nebuna. Într-adevăr era un baiat cu multe calități,la care eu căutam doar defectele.

        Dacă ar trebui sa fiu sinceră in cel mai ascuns gând al meu,as zice ca Bogdan este băiatul ideal pentru orice fata care are așteptări mari.

      Dar nu,gândul acesta nu era mai presus ca orgoliul meu care nu făcea altceva decât sa mi-l tipărească pe Alex in cap. Și chiar dacă știam ca greșesc iubind băiatul care mi-a distrus viata,a mea și a prietenei mele Betty,eu nu încetam in a ma gândi la el in cel mai frumos mod.

        Iubeam imposibilul de care aveam nevoie,și pe care îl puteam avea doar in imaginație. Am învățat sa ma multumesc cu visurile,uitând de realitate.

     După câteva minute care au părut o eternitate din cauza imaginii pe care o aveam in fata,avionul in sfârșit a aterizat. M-am ridicat cât de repede am putut,m-am strecurat pe lângă Bogdan și am ieșit in graba afara ignorând cuvintele prin care o stewardesa îmi reproșa ca îmi lipsește respectul fata de ceilalți. Dar aceasta era ultimul lucru de care îmi pasa in momentul de fata. Am intrat in graba in aeroport fără sa ma uit in urma mea. Adevarul era ca in tot acest timp de zbor,m-am gândit cum pot scăpa de Bogdan,și cum altfel decât sa fug singura undeva departe de el.

       Au trecut de abia 10 minute de când am coborât din avion,iar telefonul meu nu mai înceta din a suna. Toate apelurile fiind de la Bogdan,plus un mesaj.

     Bogdan: esti nebuna? Unde naiba ai plecat?

      Știam ca este cu adevarat îngrijorat,dar nu îmi pasa cât de puțin. Am urcat in primul taxi pe care l-am găsit și i-am dat datele pe care Betty mi le-a spus înainte de a pleca din Miami.
        -Păreți agitata domnișoara,s-a întâmplat ceva?
        -Dacă s-a întâmplat ceva este fix problema mea,tu concentrează-te la condus și nu vorbi cu mine. -stiu,ma comportam foarte urat cu șoferul care probabil din politețe m-a întrebat dacă sunt bine,dar eram prea nervoasa din cauza situației in care m-au pus chiar părinții mei.

       Mi-am ridicat privirea catre geam,și nu puteam crede ca nu am putut observa frumusețea New York-ul pana acum. Blocurile uriașe parca se pierdeau printre nori,agitația orașului si luminile colorate care veneau de pe fiecare clădire in parte îți dadea o senzație ca in filmele celebre. Admiram fiecare loc,neștiind in ce parte sa ma mai uit. Era incredibil.
       -Nu esti din New York? Spune șoferul privindu-ma in oglinda. Fără sa îmi desprind fata de geam ii răspund scurt:
       -Nu.
     Își reglează oglinda și merge mai departe accelerând tot mai tare. Ma așez comod pe scaun și ma uit la șofer, care stătea cu o mana pe volan iar cu alta pe telefon,fiind concentrat mai mult la mesaje decât la drum.
          -Te superi dacă esti puțin mai atent la drum? Vreau sa ajung întreaga daca se poate.
           -Nu ma supăr,dar nu prea obișnuiesc sa ascult comenzile altora.
           -E vorba de un client aici.
           -Nu îți place viteza?-ma întreabă,uitându-se din nou in oglinda la mine,zambindu-mi intr-un mod care ma pune intr-o ipostaza incomoda.
         -Din moment ce asta e un taxi și nu o mașina de curse,nu,nu îmi place.
           Îl stăpânește un ras patetic,care ma enervează la culme. Fără sa mai stau mult pe gânduri ma avânt între scaune luându-i telefonul din mana și izbindu-l de geamul din spate. Se întoarce brusc către mine uitând ca este la volan și își arunca ochelarii pe bancheta.
           -Da-mi telefonul in momentul asta! Striga brusc la mine.
          -Nu pana nu cobor de aici!! Strig și mai tare decât el. Se întoarce plin de nervi in fata,prinde cu ambele mâini de volan și virează la prima abatere de la drum. Apasă accelerația cu putere. Ma cuprindea tot mai tare frica,nu știam ce sa fac,inima îmi bătea cu putere iar gândul ca v-oi scapă de aici cu bine mi-a dispărut instantaneu. Acum tot ce îmi doream era sa nu fiu violata sau sa mor intr-un accident. Mașina începea sa devină de necontrolat din cauza vitezei,iar mainile lui strângeau tot mai tare volanul din piele neagră,pe care am observat ca sunt urme deja vizibile din cauza nervilor.