Jocurile dragostei

O scrisoare din Miami.

M-am scufundat din nou in gânduri fără sa spun nimic.
-De ce doar acum? O întreb intr-un final pe Betty.
-Când i-au găsit corpul nu avea nici o urma de violenta pe el. Au dus-o la cel mai apropiat spital și i-au făcut o autopsie care se pare ca a durat mai mult decât ma așteptam. Încă nu e stabilită cauza morții dar o v-or transporta cu un elicopter in NY și v-or continua studiile in seara aceasta, iar maine va fi înmormântarea.
-Bănuiesc ca nu o mai putem vedea.
-Chiar ai fi vrut asta? Întreabă înainte ca eu sa îmi termin fraza, brusc expresia fetei ei schimbându-se.
-Nu chiar. Răspund încercând sa îmi iau gândul de la celelalte întrebări pe care mi-as fi dorit sa i le pun.

Pulsul mi se repezeste odată cu fiecare amintire legată de Lara.
-Știi, mereu vin aici când mi se face dor de Lara, aici pare mult mai intensa prezenta ei.

Nu găseam un răspuns potrivit in situația asta. Cel mai bine era sa o ascult, iar uneori tăcerea e un răspuns mai bun decât unul formulat in cuvinte.
-Imi aduc aminte când Lara își sărbătoarea ziua de naștere aici, avea cam doisprezece ani când și-a ținut ultima data aniversarea in locul acesta, după care spunea ca e mult prea mare ca sa își mai cheme toate cunoștințele intr-un loc, se oprise pentru câteva secunde și rase, părea un ras fals a unor amintiri dureroase, apoi continua, sa pretindă ca e fericita iar la final sa se prefacă ca isi pune o dorința. Niciodată nu își punea una. Nu credea in asa ceva.
Continuam sa urmăresc acțiunea naturii, fără sa ma implic in a împarți amintiri. Era mult prea dureros sa povestesc cele mai frumoase amintiri intr-un moment atat de sfâșietor, și-ar pierde frumusețe i-ar ele nu ar mai fi acele momente frumoase, ar fi doar o parte din viata pe care ai încerca sa o uiți. Ar fi pacat sa nu încerci de dragul persoanei drage, sa mai ți măcar amintirea arzând in viata.

-Când v-om știi adevarul?
Ma întorc către Betty așteptând un răspuns. Aceasta ridica din umeri și se întoarce spre poteca care ducea catre masina.
-Haide, se face târziu. Noaptea e infricoșător aici.
Ma uit pentru ultima data in jurul meu, după care o urmez pe Betty și mergem către casa.

-Alissia, pentru Dumnezeu, nu îți merge alarma?
Îmi deschid ochii cu greu. Întreaga camera era scufundată in lumina portocalie care venea pe geamul camerei. Ma ridic încet și ma sprijin de dosul palmelor.
-Hei buna sunt Betty, sau poți sa îmi spui alarma ta propie. Spune cu o nota de ironie ciudata in voce.
Ma uit la ea cu ochii întredeschisi fără niciun chef sa părăsesc patul. Betty sta in fata mea cu ambele mâini in solduri făcând ochii mari dandu-mi de înțeles ca trebuie sa ma trezesc odată.
-In zece minute trebuie sa fim la liceu. Inspiră adânc după care face un gest cu mainile.
-Oh...doamne, am pierdut noțiunea timpului. Adaug eu încercând sa par surprinsă, in timp ce sar din pat și încep sa îmi caut hainele și cărțile.
-Din moment ce azi noapte erai ocupată sa cauți prin lucrurile Larei, cred și eu.
Ma întorc brusc spre ea. Statea lângă pat arătând cu mana către un album foto cu pozele Larei. Îmi trec o mana prin par și las ghiozdanul sa cada pe podea, făcând un zgomot enervant.
-Cautai ceva? Întreba Betty, de data aceasta simțindu-i asprimea in voce.
Rămân muta fără sa răspund. In general cand am o presimțire rea, aceasta e adevarata, iar acum presimteam ca povestea Larei nu e nici pe departe adevarata.
-Aveam o poza cu Lara. Din ziua concertului. Era o minciuna, dar suna mai bine ca adevarul. Defapt încercam sa îmi dau seama cu cine își petrecea timpul.
Prin gestul din mâini pe care l-a făcut când am terminat propoziția, am presupus întrebarea. "De ce îți trebuia poza exact ieri seara?"
-Plănuiam sa ii facem un aranjament la înmormântare. Bineînțeles, urma sa te întreb astăzi.
-Ce mai contează, inspira din nou la fel de adânc, după care expira și incearca sa se relaxeze, n-o sa vadă nimeni nimic.
Încercam sa înțeleg ce naiba a spus. Devenea tot mai complicata, in comparație cu ziua in care s-a asezat la aceasi masa cu mine pe plaja.
-La ce te referi? O întreb in timp ce îmi ridic ghiozdanul de pe jos.
-La ce ma refer? Oh, de parca nu ai știi. Rostește cuvintele parca legate. Își da ochii peste cap și da sa iasă din camera, dar înainte se întoarce cu fata spre mine.
-Când te-ai amestecat cu tipul ala, Alex Logan, chiar nu ai gândit puțin?
Dintre toate replicile din aceasta lume m-as fi așteptat, dar la asta...nici nu imi dădeam seama dacă a spus-o ea sau a fost doar un capul meu.
Rămân ca o piatra in fata ei repetând in minte ce a spus.
-Ce? E singurul cuvânt pe care l-am putut pronunța. Poate dacă intelegeam despre ce naiba e vorba, ii răspundeam.
-Nu știi? Nu pot sa cred, spune in timp ce face își duce mana cap, băiețelul acela de bani gata, s-a oferit sa plătească întreaga ceremonie de înmormântare.
Ma pufneste un ras pe care in mod evident nu pot sa îl ascund. Nu ii spun nimic, in schimb îmi ascund privirea.
-E de ras. E de ras? Spune a doua oară cu tonul ridicat plină de nervi.
Înghit in sec și rămân in aceasi poziție.
-Alex vrea sa plătească..înmor..
-Alissia, Alex e vinovat pentru moartea ei! Crezi ca ne-o aduce înapoi pe Betty cu niște bani pe care oricum ii arunca unde vedea cu ochii? Bagă-ți mințile in cap și maturizeaza-te. Tu chiar nu vezi ca își bate joc de tine, de noi? Își strânge puntea nasului cu mana și se abține sa nu izbucnească in lacrimi. Toată agitația ei m-a lovit ca un val, ceea ce ma făcut sa preiau eu aceasta discuție.
-De ce te rastesti la mine? Hă? Îmi trec parul după urechi și continui, de data aceasta mai mult zbierand, Nu.Mai.Am.Nici o.Legatura.Cu.Alex. Ok? Strig rostind fiercare cuvânt cu putere și pauza între ele.
-Nu? Nu, normal ca nu, tu dintre toți nu ai nici o legătura cu faptul ca sora mea...evita următorul cuvânt. Își șterge cu rapiditate o lacrima care i se scurge pe fata rosie. Nu înțelegi nimic Alis, nu știi nimic..

      Nu îmi imaginam vreodată ca o sa fie atat de aglomerate holurile scolii. Îmi imaginam defapt ca asa o sa fie, dar nu puteai face niciun pas fără sa te lovești de cineva, parca eram prinsă pe o banda plină de mașini. Dar ce spun eu, n-am nici o idee despre regulile de conducere. Ma dau bătută și ma opresc in loc. Incerc sa dau de cineva cunoscut, dar degeaba. Într-un final, mulțimea începe sa se rărească când suna zgomotos clopoțelul. Când totul devine mai clar, merg in sala unde urma sa am ora de matematica.

Singurul loc pe care îl mai vad liber este intr-o banca din spatele clasei. Ma apropii mai tare și îl observ pe Bogdan lângă banca cea goală. Îmi face semn cu mana sa ma așez, după care își ridica o sprânceană in semn ca o intrat profesoara. Ma așez in banca și imi scot stângace cărțile făcând zgomot in clasa
-Alis.. nu are timp sa termine ca îl intrerup știind parca ce vrea sa spuna.
-Da. Stiu. Toți se uita la mine. In fine, trebuie sa vorbim cev..
-Aliss! Spune de data aceasta el întrerupându-ma. Asculta-ma.
-Probleme? Striga profesoara din fata clasei, oprindu-mi inima.
-Doamne, puteam face cu inima.. spun ironic in șoaptă, totuși cei din spate auzindu-mi replica. Toți zâmbeau, nu stiu dacă din cauza glumei sau din cauza ca ma credeam cine stie ce ciudata. Când ii întâlnesc privirea aspra a profesoarei îmi întorc fata in caiet și ma prefac ca scriu ceva.

E trecut de sfârșitul orelor, dar eu încă sunt cu Bogdan pe terenul de fotbal al scolii, trezindu-ma parca fără sa vreau ca ii povestesc tot ce s-a întâmplat in ultimul timp in viata mea.

-Și cam asta a dedus Betty din gestul lui Alex. E normal? Adică crezi ca Alex chiar a făcut-o? Ma refer.. Alex, nu, e imposibil, dar de ce ne-ar da banii, știi..
-Alis. Ma prinde de încheietura mâinii și ma oprește in loc. Mi-am dat seama ca deja vorbeam doar pe întelesul meu, iar el sigur a pierdut întregul fir al poveștii.

Scot un chiot, mai mult de ușurare că mai stie cineva ce gandesc, după care ma așez pe rândul de jos al tribunei.

-Chiar l-ai iubit pe Alex?
-E prostesc nu? Spun cu un zâmbet vag pe fata.
-Puțin.
Nu se mai aude nimic, doar câțiva băieți care jucau fotbal pe teren, puțin mai departe de noi.
-E clișeic. Eu, fata naiva se îndrăgostesc dintr-un motiv necunoscut de băiatul popular, apoi se despart. Asa pare când esti doar un spectator la tot ce se întâmpla, nu?
Nu aud niciun răspuns din partea lui. Îmi întorc privirea către echipa de fotbal și încep sa le citesc numele de pe tricouri, așteptând ca Bogdan sa spuna ceva.
-E ceva ce ți-am ascuns.. evita puțin apoi continua, de când am ajuns aici. Înghit in sec și simt ca ma cuprinde o emoție. Ma întorc către el calma și îl întreb din privire despre ce e vorba.
-Am încercat sa îți spun asta și in avion, mai știi?
Nu știam despre ce vorbește. Dau negativ din cap.
-Trebuia sa îți spun ceva, dar ai refuzat sa ma asculți.

Încerca sa ma facă sa ma simt prost? Pentru ca ii reușea, dar nu vream sa se vadă, asa ca am rămas la fel de indiferenta.
-Defapt ți-am spus, dar cred ca dormeai.
-Ce e? Îl întreb sec, dar totuși eram curioasa.
-Înainte sa plecam din Miami, in ultima seara, m-am întâlnit cu.. Alex. Părea sa își înghită cuvintele, parca parandu-i rau ca începuse sa spuna ce inevitabil trebuia sa ducă la sfârșit.
Inima începea sa mi-o ia razna încet, încet, apoi tot mai tare pe cât vedeam ca ocolește mai mult de vrea sa îmi spuna. Simteam ca îmi poate vedea agitația pe fata. M-am întors din nou la echipa de fotbal.
-El.. i se auzi din nou vocea tremurata, mi-a dat o scrisoare pe care m-a rugat sa ți-o dau.

Simteam cum ma cuprinde amețeala și cum încep sa vad in ceata câteva secunde, după care imaginea devenea clară, apoi iar cețoasă când ma întorc spre el făcând ochii mari, mai mult de nervi ca îmi spune asta abia acum. Fără sa vreau îmi las gura întredeschisa, și fac un gest din mâini care îl face și pe el sa se agite.
-Îmi pare..rau, e doar ca..
-Nu pot sa cred.
Ma ridic din loc și încep sa merg către ieșirea din scoala, reprezind pașii care păreau ca îmi devin tot mai mici.
-Alis! Nu ii răspund, continui sa merg abtinandu-ma sa nu fug. ALISSIA!
La auzul numelui meu strigat ma opresc in loc. Astept sa ajungă in dreptul meu.
-Dacă nu vrei sa mai vorbim înțeleg, te înțeleg. Dar ma simt vinovat, deci măcar hai sa îți dau scrisoarea.
In continuare nu ii spun nimic.
-E in masina. Vii?
Trebuia sa merg, trebuia sa stiu ce mi-a scris Alex.

Îmi întinde un plic alb, pe care scria mare: "Aici ți-am înșiruit toate gândurile pe care nu am avut curaj sa ți le spun cu voce tare. Cu drag, Alex."

Simteam cum nu îmi mai puteam tine nervii in loc. Lacrimile incepeau sa îmi cada una câte una pe obrajii încinși. Fără sa ii zic nimic lui Bogdan, iau plicul și plec fugind acasa.