Vieți distruse

Alegerea

Dupa un timp......

Recuperarea fusese grea si nu ma gandeam ca va dura atât.
Eram aproape de sfârsitul lui Noiembrie iar iarna isi facea încet prezenta.Eram la zi cu orele de curs si ma straduiam sa fac fata încercari,nu îmi doream sa renunt la ultimul an si sa fiu nevoita sa îl repet pe urma.Vroiam sa ma întorc cât mai repede si sa termin facultatea cu brio.

Incepusem sa merg cu sustinere în urma cu ceva timp insa ma temeam sa fac singura primi pasi.Eram la fel ca un copil care abea învata sa mearga.
Dani ma încuraja la nesfârsit si era sigur ca puteam dar tot îmi era frica sa renunt la cârje.

-Hai Ioana,nu va fi greu...îți mai aduci aminte când te-ai ridicat din scaunul cu rotile tinându-te de balustrade...asa cum le-ai lasat în urma e acelea le poti lasa si pe astea...îmi zice el pentru a-mi sustine moralul ridicat.

-Stiu...dar nu o pot face si de data asta,acum este altfel nu voi mai avea de ce sa ma tin daca simt ca pic.

-Sunt langa tine...

Si fusese mereu,în orice zi grea si la orice ceas cand tristetea ma napadea si ochii mi se umpleau cu lacrimi ,era acolo sa mi le stearga.Fusese langa mine si nu ma lasase sa renunt chiar daca uneori ma sfâsia durerea sau cadeam rupta în bucati gata sa renunț.
Ii eram recunoscatoare pentru asta, dar nu am putut sa vad în el mai mult desi mi-as fi dorit,pentru mine era doar un bun prieten,un om binecuvântat care mi-a schimbat viata în bine.Stiam ca el începuse sa aiba sentimente înca din prima clipa si se îndragostise de mine o data cu trecerea timpului pentru ca mi-o spusese înca de la început,însa în inima mea se afla o singura persoana la care nici timpul,nici distanta si nici dorul nu ma facut sa renunt.

Vroiam ca totul sa se termine,aveam de gand sa îmi petrec sarbatorile alaturi de familie si prieteni.Dani îsi facuse planuri cu mine însa eu nu îmi doream decât sa ajung cât mai repede înapoi în bratele lui Emil pasind pe picioarele mele.
Imi era greu sa îl dezamagesc pe cel care nu ma parasise niciodata în cele mai grele momente dar cu dragostea nu te poti juca,ea se simte,nu se impune.Poate si eu am gresit dându-i uneori mici sperante atunci când îi acceptam apropierile tandre.

-Hai frumoasa mea,încearca doar...îmi spune în timp ce îmi mângâie parul.

Tresar la auzul acestor doua cuvânt si mintea îmi zboara la glasul de care îmi era atât de dor amintindu-mi cum îmi soptea mereu la ureche cele mai dulci vorbe.
Ma întorc si îl privesc...ma durea faptul ca nu puteam sa îl iubesc la fel cum o facea el  si nu îmi luasem gândul de la Emil nici pana acum.

-Cred ca pot sa o fac...îi zic evitând sa îi întorc alintul si atingându-i fata usor cu palma rece dau aprobator din cap.

El se ridica si înainteaza câțiva pasi.

-Atunci ridica-te si vin-o spre mine încet.

Întinde mâinile mâinile în fața si astepta la fel ca o mama grijulie care îsi învata copilul sa faca primii pasi iar ochii îi stralucesc de bucurie pentru ca reusise sa îmi dea un impuls.

Ma sprijin în mâini si încerc sa ma ridic singura în picioare.Puteam sa stau pe loc  fara sa fiu tinuta dar nu foarte mult.Le simteam atat de grele de parca purtam papuci de plumb
Trag tare aer în piept si cu inima strânsa mut piciorul drept în fata,apoi pe celalalt...primul pas este facut,îl încerc si pe al doilea...reusesc sa o fac fara sa ma dezechilibrez.Mai am putin si ajung aproape de el.
Fericirea îmi umple sufletul si zâmbetul lui larg ma asigura ca îl strabatea aceleași sentiment...cand mai am doar putin sa ajung  parca pamântul nu mai vrea sa ma sustina si cad dar ma prinde înainte sa ating podeaua,ma ridica si ma saruta aasat pe buze.

-Ai reusit iubito... ai reusit...îmi spune iar chipul îi radia.

Se pare ca nu mai eram un esec...devenisem o victorie de-a lui.

Cand ne linistim îi cer sa ma tina de mâna ca sa vad daca pot ajunge înapoi de unde am plecat oe picioarele mele.Se uita la mine uimit de felul cum progresam...treceam peste obstacolele vietii cu ambitia mea.

Pe neasteptate ma rasuceste si ma cuprinde in brate euforic.

-Te iubesc Ioana.Ai reușit,îmi spune entuziasmat.

-La naiba...zic în minteam mea si îmi aplec capul pe umarul lui în tacere fara sa îi raspund.

-Stiu ca tu nu simt asta pentru mine...continua el...Înca îl mai ai sentimente pentru Emil?!

Fara sa îmi dau seama începusem sa îi ud tricoul cu lacrimile mele.

-Nu am încetat niciodata sa il iubesc...îi marturisesc cu glas ragusit.

-Te vei întoare la el,nu e asa?!

Ce puteam sa îi mai spun...alesesem de mult,de fapt inima mea alesese pentru cine sa bata înainte ca el sa isi faca aparitia în viata mea si oricât aș fi încercat sa îl scot din minte si sa îl uit,nu am putut.

-Da...zic cu un nod în gât.

Ma strânge si mai tare la pieptul lui facându-ma sa îi simt si sa îi aud bataile puternice.Îmi întorc privirea ca sa i-o întâlnesc pe a lui,ochii caprui ma fixeaza cu blândete.

-Stii...atunci când iubesti îi dai omului de lânga tine libertatea sa aleaga...zice în timp ce ne asezam pe canapea si îmi cuprinde mânile între palmele lui...Ioana poate nu ti-am zis pâna acum dar sunt asa de mândru de tine si nu regret ziua când am fost sunat sa ajung la usa ta.Esti o femeie cum multi si-ar dori iar ambitia si încapatânarea ta iesita din comun întrece orice masura,poate de aceea m-zm si îndragostit de rine iremediabil...Emil este cel mai norocos baiat de pe pamant...Nu zic ca nu îmi pare rau ca nu te-am putut face sa îl uiti...as minti dar am un singur sfat, daca îl iubesti pe cât spui si esti sigura ca este jumatatea ta alearga la el cât te tin picioarele si nu mai pleca niciodata.Mi-a parut bine sa te cunosc frumoasa mea Ioana si atunci când vei avea nevoie de mine voi fi acolo pentru tine mereu...încheie si îmi saruta buzele delicat pentru ultima data.

Îi raspund la fel,stiam ca va fi ultimul sarut.Misiunea lui se încheiase iar eu puteam sa merg mai departe si nu asa cum am venit.
Voi pleca acasa în curând pasind în lume cu capul sus si mai mândra ca niciodata pentru ceea ce am realizat iar el cu siguranta va gasi pe cineva care sa îl merite.