Demonul din vise

III

        Din perspectiva lui Molly

           Mă trezesc confuză. Stai! Mă trezesc! Eu nu eram moartă? Mă uit în dreapta mea și nu sunt deloc surprinsă să-l văd pe El. Se uita la mine cu un zâmbet strident și nu zicea nimic. Absolut nimic. Până la urmă, lupt contra durerii mari pe care o simțeam în tot corpul si decid să rup tăcerea.

          — Sunt moartă? spun eu cu o voce stinsă.

          — Da. spune el calm, cald.

         —  Și cum pot vorbi acum cu tine? Cum de văd? Cum de aud?

        — E greu de explicat.

        — Cine ești? continui cu întrebările.

        — Sufletul tău pereche. spune el profund.

       —  Mai detaliat te rog. zic ironică. Nici nu pot sa înțeleg cum încă pot fi ironică în astfel de momente.

        — Fie. Numele meu este Amon, sunt un demon. De când te-am văzut prima oară, am simțit că tu trebuie să fi a mea.

         — Dar eu nu vreau asta... spun cu o voce ușor speriată.

         — Nu te-am întrebat. acestă replică a aruncat-o cu calm și totuși puțin iritat. Eu trebuie să plec. Ne vedem mai târziu. Dacă ai nevoie de ceva, servitoarea este la uşă, tu trebuie doar să o strigi.

          Nu răspund. El așteptă câteva secunde apoi pleacă. Vreau să mă întind însă observ speriată că mâna mea dreaptă este prinsă cu lanțuri de pat. De parcă și puteam să fug undeva ținând cont de starea în care sunt.

          Deci numele său este Amon. Mi-a spus că e un demon de parcă nu știam deja.

             Analizez camera cum face orice persoană într-un loc străin. Majoritatea lucrurilor sunt de culoare albă, mai puțin mobila care este din lemn negru. Perdelele sunt trase așa ca nu pot vedea nimic afară, pot doar să stau prinvind tavanul și gândindu-mă la nemurire. El, adică Amon, visează că mă iubește apoi pleacă și mă lasă aici ca pe un nimic.

          Mi s-a făcut sete. Îmi încerc norocul și strig întrebând dacă este cineva. Nu sunt deloc surprinsă când vad că pe uşă intră o femeie de vreo 35 de ani, îmbrăcată tipic unei servitoare.

           Femeia avea părul castaniu prins într-un coc perfect, ochii săi erau de culoarea chihimbarului iar pielea sa măslinie era plină de riduri. Părea speriată și stresată.

          — Doriți ceva, domnișoară?

          — Da. Aș dori un pahar cu apă. îi spun pe un ton cât se poate de calm încercând să ascund îngrijorarea pentru ea.

         — Sigur ca da, domnișoară. Imediat.

          Femeia iese din cameră și peste nici cinci minute reapare cu paharul cu apă.

         —  Poftim, domnișoară. spune pe același ton.

          Ea vrea să iasă din cameră însă eu o opresc:

         —  Stai!

       —  S-a întâmplat ceva, domnișoară?

        —  Închide puțin uşa și apropiete.

          Femeia se conformează. Acum este la un metru de pat. Încep să-i vorbesc destul de încet:

         — Te rog din tot sufletul, îmi poți spune câteceva despre șeful tău. Orice detaliu m-ar ajuta.

          Și așa si era. Macar să știu câtă răutate și cruzime are în el. Deși, la cât de speriată e femeia, pun pariu ca nu e cel mai mare gentleman.

        — Îmi cer scuze, domnișoară însă nu am voie să vorbesc despre domnul.

        — Dar...

         Nu apuc să termin propoziția că....