Demonul din vise

XIX

          — Abaddon, crezi ca Amon ii ca face ceva lui Andras?

        — La cât de bine îl cunosc pe Amon, probabil da. Însă la cât de bine il cunosc pe Andras, nu se lasă învins prea ușor.

          Oftez gândindu-mă numai la Andras. O sa intre in belea numai din cauza mea. Abaddon mai stă câteva secunde, apoi pleacă eu rămânând iar cu acei șoareci, temnița scufundadu-se in întuneric. Frigul îmi făcea pielea de găină și de foame nici nu mai vorbesc. Mă apropii de unul dintre pereți răzmându-mi capul de el si oftand adânc. Îmi închid încet ochii. Oboseala se simțea ca la ea acasă însă nu reușeam sa dorm când știam că acei șoareci se vor urca pe corpul meu sau se vor hrani din ganea mea datorită foametei. Macar aveam ceva în comun cu ei. Si eu, si ei duceam lipsă de mâncare si de apă. Tot gândindu-mă la acest aspect simt cum ceva mic se urcă pe piciorul meu. Dau repede cu mână. Nu era pufos si moale, ci din contră, era ceva tare. Era un... gândac! Îmi șterg repede mâna pe rochie si încerc sa uit de faptul ca sunt înconjurată de tot felul de creaturi scabroase. Era extren de greu ținând cont ca un șoarece era chiar lângă piciorul meu. Îi simțeam blanita. Incerc sa fiu optimistă gândindu-mă ca măcar am companie. O companie care poartă cu ea o grămadă de boli si care vine la pachet cu milioane de microbi, dar care măcar există. Nu sunt chiar singură de tot. Mă gândesc să profit de acest fapt si să îmi omor timpul vorbind cu micuța ființă.

         — Bună, micuțule. Probabil că îți este foame. Ei bine, crede-mă ca dacă as avea mâncare, ți-aș da si tie puțin. Însă nu am. Trebuie sa flămânzim aici in frig. Așa că, dacă tot avem această soartă, hai măcar sa ne înțelegem bine. Ok? Tu nu îmi faci mie niciun rău, eu nu îți fac ție niciun rău. Nu, nu sunt nebună. Știu ca nu mă înțelegi însă liniștea ma omoară. Așa măcar nu delirez. Bine. Nici nu sunt întreagă la cap ținând cont ca am încredere in toata lumea. Însă chiar o credeam prietena mea pe Amelia. Și acum am ajuns să îmi consider prieten un șoarece.

          Îl iau in mână însă acesta mă mușcă de deget așa ca eu arunc cu el în celălat perete.

         — Perfect! Până si șoarecii ma trădează!

          Îmi pun capul la loc pe perete vrând să dorm însă gândul îmi fuge departe la familia mea. Oare ce o mai face tata? Dar mama? O lacrimă îmi aluneca pe obraz. Îmi era dor de ei. Foarte dor. Însă nu mă mai puteam întoarce. Era practic imposibil. Și chiar dacă această acțiune putea fi realizabila, ce le puteam spune: "Hey! Sunt fata voastră Molly! Am înviat,.desi practic nu am murit, apoi am venit la voi. Vă rog a ma primiți cu brațele deschise că oricum nu am unde sa ma duc. Sa nu credeți că sunteți nebuni, eu chiar sunt in fața voastră." Ce ilogic!